Numele lui Cezar Mititelu reapare în mai toate instanțele în care se discută viața sau opera bizarului scriitor Alexandru Monciu-Sudinski, care a făcut greva foamei în semn de protest împotriva arestării prietenului său. Acest episod a fost relatat pentru întîia oară de Virgil Ierunca în Semnul mirării (1995), unde găsim și un scurt portret făcut de Monciu-Sudinski prietenului său, care a fost citit la postul de radio Europa Liberă în 1978. Își mai face apariția ca personaj episodic în memoriile pictorului Dorel Zaica, consemnate de Irina Nicolau, și în eseul memorialistic din 2012 al lui Nicolae Iuga, iar cel mai recent într-un articol din România literară, în care Bogdan Rusu caută să-l extragă din ficțiunea lui Monciu-Sudinski. Tentativa domnului Rusu este justificată, fiindcă Cezar Mititelu (1945-1999) a trăit cu adevărat și nu merită dat uitării, cu toate că, pînă acum, cel mai dedicat, deși nu foarte înzestrat cronicar al vieții și activității sale, rămîne defunctul Departament al Securității Statului, care i-a închinat un dosar de urmărire informativă (DUI) de 737 de pagini, cu ilustrații fotografice, sub numele conspirativ „Parazitul“. Poate că porecla nu i se potrivește, dar nici celelalte etichete testate – filozof, Diogene român, protestatar, anticomunist, marxist-leninist – nu s-au lipit cum trebuie. Avînd ocazia să-l cunosc îndeaproape în anii mei de studenție, după numeroase amînări, m-am hotărît să aștern amintirile despre el. Nu promit că voi reuși să inventez o etichetă mai potrivită, dar sper că la sfîrșitul demersului voi fi convins pe cititor că Ministerul Afacerilor Interne avusese dreptate – viața și munca, poate opera lui Cezar merită atenția posterității.

Cînd Cezar era student la Geografie la Iași, Declarația PMR din aprilie 1964 a anunțat că s-au comis erori, că unele măsuri luate în anii puterii populare fuseseră nejustificate, că mulți au avut de suferit pe nedrept, că interesele naționale au fost neglijate etc. Majoritatea concetățenilor s-au bucurat de această așa-zisă recunoaștere a erorilor și a crimelor comise. Cezar Mititelu, la nouăsprezece ani, a văzut acest eveniment într-o lumină diferită. A fost izbit de ușurința și firescul cu care cei ce, pînă ieri, împărtășeau „idealurile proletariatului“ au ajuns peste noapte să condamne abuzurile, injustiția, cultul personalității, ca să repet, și eu, aceste vorbe goale. Cezar a fost uimit de prompta întoarcere a atîtor oameni care, altminteri, nu se ilustrau prin agerimea minții și fuseseră, mulți dintre ei, chiar instrumentele abuzurilor pe care acum se arătau zeloși să le condamne. Noi știm acum că Declarația din Aprilie a fost tot atît de mincinoasă precum ce i-a precedat și ce i-a urmat (epoca Ceaușescu se afla încă în incubator), dar, în 1964, unui flăcău fără pregătire filozofică, văzînd toate acestea, îi trebuia un curaj greu de imaginat să facă pașii ce se impun, căci era nu doar cu desăvîrșire singur, dar și lipsit de aparatul conceptual trebuitor.

Cezar nu a înțeles cum e cu putință una ca asta, dar a știut că întrebarea e crucială și a îmbrățișat-o pentru totdeauna. Mai întîi, și-a dat demisia din UTM. Le-a explicat tovarășilor de resort că fie el nu pricepe care este rostul acestei organizații, fie această organizație urmărește țeluri pe care el nu le împărtășește. După ieșirea din UTM, studentul la Geografie și-a retras actele și s-a pregătit pentru examenul de admitere la Filozofie, crezînd că va afla în materialismul dialectic și istoric răspunsul la întrebările sale.

Timp de șapte ani, din 1965 pînă în 1973, a fost student la Filozofie la București. Destul de repede și-a format o idee originală și foarte neconfortabilă despre situația istorică în care trăia. Această concepție s-a îmbogățit pe măsură ce Mititelu își lărgea orizontul și acumula cunoștințe multe și serioase, dar s-a schimbat puțin în esența ei, care se poate rezuma astfel: pentru întîia oară în istoria universală, unealta a rămas fără stăpîn. Revoluțiile anterioare schimbaseră modul de proprietate, identitatea stăpînului și tehnica de a fi stăpîn; comunismul, adică desființarea „proprietății private asupra mijloacelor de producție“, consta în universalizarea controlului activității economice. Cu alte cuvinte, după ce pînă acum unii își asumaseră responsabilitatea producției și a organizării societății, revoluția comunistă a devenit posibilă cînd cu toții au ajuns să-și poată asuma această responsabilitate, această grijă a stăpînului, cu insomniile și bucuriile inerente, și cînd fiecare trebuia să și-o asume. Transferul de proprietate a și avut loc într-o parte a lumii, în urma căruia noii proprietari și au abandonat proprietatea și au instaurat un regim politic care să le justifice lenea și frica de responsabilitate. Pămîntul, vitele, fabricile, pînă la ultimul ferăstrău, au fost predate în custodia naturii și a fost instaurată armata de funcționari care se ocupa cu administrarea pro forma a avuției abandonate; dar rolul principal al acestor funcționari, polițiști în civil sau în uniforme, era de a asigura un alibi pentru marea clasă de somnambuli care găseau că e cu mult mai greu să trăiască drept stăpîni decît le-a fost trăind ca slugi. Așadeci: revoluția comunistă este un fapt împlinit, mizeria este doar consecința monstruoasei ­ne munci, iar aparenta asuprire de către aparatul de stat are loc la comanda expresă și susținută a clasei muncitoare, care alege să-și exercite puterea asupra ei înseși în acest fel.

Concomitent cu elaborarea concepției schițate aici, Cezar a pierdut putința de a justifica să participe la ceea ce i se înfățișa ca o farsă nerușinată – viața de zi cu zi în socialism. Rădăcina acestei imposturi o constituie, fără îndoială, cunoscuta zicală „ei se prefac că ne plătesc, noi ne prefacem că muncim“. Odată înțeles că „noi“ le-am poruncit „lor“ să ne plătească, să ne dea ordine etc., eșafodajul se năruie. Așa-zisa muncă este, de fapt, ne-muncă, iar munca salariată, instituție nemiloasă în capitalism, devine o contradicție în termeni în absența capitalistului. Cezar a decis să nu-și ia serviciu, în termeni filozofici, să nu presteze muncă salariată. În esență, se poate spune că realizarea vieții lui Cezar a fost că n-a abandonat niciodată aceste adevăruri odată însușite.

Cîtă vreme a reușit să-și mențină statutul de student, dar și pe urmă, a muncit cu sîrg, a citit și a gîndit neobosit, disciplinat și a dobîndit cunoștințe solide și un orizont vast, pe care îl atestă toate mărturiile din DUI și cele publicate. Din hotărîrea de a nu-și lua un serviciu au decurs consecințele care i-au determinat modul de viață: nu a avut un domiciliu, a trăit din expediente, deseori neștiind unde va dormi la noapte sau ce va mînca pînă atunci.

„Multimedia“ lui Cezar

Vom găsi mărturii privitoare la sesiunile literar-artistice ale lui Cezar în cartea lui Nicolae Iuga și în binevoitorul raport al informatorului „Lucian“ din DUI Digresiunile lui Cezar, multe și unele foarte ample, se întorceau, încheindu-și bucla, la punctul de plecare. Aceste digresiuni m-au învățat sensul vorbelor lui Hegel – das Wahre is das Ganze: tangentele sînt parte din linia dreaptă a argumentului, detaliile colaterale îmbogățesc firul roșu al cercetării și, deseori, e bine ca întrebarea inițială să se modifice pe parcurs. Au avut loc multe asemenea sesiuni la căminul studențesc, stîrnite de o întrebare a vreunui coleg întîmplător, care se prelungeau uneori pînă tîrziu în noapte și atingeau probleme aparent depărtate și neașteptate.

Cezar avea la îndemînă un arsenal substanțial – cărți, discuri, reproduceri de pictură, pe care le mînuia cu dexteritate. Aria morarului de Dargomîjski nu este decît forma muzicală a unei scene din Povestirile unui vînător; cine poate auzi cu urechile minții Uvertura pascală a lui Rîmski-Korsakov în timp ce citește scena Învierii din Învierea lui Tolstoi, acela va percepe mai bine episodul. Cine știe să recunoască locul unde se odihnește Bazarov al lui Turgheniev în tabloul lui Iuri Levitan Liniște eternă va avea ochi să vadă și că Drumul spre Vladimirka de același pictor duce și către satul Mataraua, județul Călărași, și va recunoaște și răchitele românești în poezia lui Nabokov, și lumina oblică de pe mestecenii lui Arhip Kuinji pe malul rîului Connecticut; va auzi cu bucurie cum fluturele care și-a luat zborul din autobiografia lui Nabokov, plonjînd, cotind, plutind către răsărit (a golden fleck, dipping and dodging and sailing eastward), de la Vîra (lîngă Sankt Petersburg) în drum spre Boulder, Colorado, trece prin Étude opus 25 nr. 9 de Chopin, dar numai deasupra pianului lui Grieg. Arătate în contextul potrivit și în secvența cuvenită, portretul lui Iisus în deșert de Kramskoi și Iisus Pantocrator al Judecății de Apoi de Michelangelo fac în povestea Noului Testament o ordine mai constrîngătoare decît analizele erudite ale scriitorilor teologici și mai relevantă decît bombănelile intelectualilor.

Oricine s-a ocupat cu seriozitate de formele logos-ului trebuie să fi prins licăriri ale armoniei prestabilite; Cezar avea darul de a aduna buchete foarte mari și foarte bogate, iar la sfîrșitul reprezentației nu puteai decît să pleci cu bucuria certitudinii că, într-adevăr, trăim într-un cosmos, nu într-o colecție întîmplătoare de lucruri și că ideile, căci o piesă muzicală și o pînză tot idei sînt, jonglate cu pricepere, ideile sînt cele ce dau viață și sens curgerii brute a faptelor, că realitatea nu se umple de înțeles (meaning) decît datorită efortului unui subiect care o asimilează și o întregește: „[…] după ce-l vei fi citit pe Gogol, ochii ți se gogolizează și vei ajunge să vezi frînturi din lumea lui în cele mai neașteptate locuri. Am vizitat multe țări unde cîte ceva precum mantaua lui Akaki Akakievici constituia visul pătimaș a cutărei cunoștințe întîmplătoare a mele care nu auzise vreodată de Gogol.“ (Vladimir Nabokov)

Despre norocoșii istoriei

Cezar Mititelu deschidea această temă evocînd conceptul motorului cu abur. Pentru ca locomotiva să pornească, este mai întîi nevoie să se acumuleze presiune în cazan. Desigur, dacă presiunea crește prea mult, cazanul va exploda. În afacerile omenești, zicea el, nu putem controla presiunea excesivă, dar riscul mai mare este să deschidem supapele prea curînd. Dădea ca exemplu speculativ (Gedankenexperiment) povestea lui Arhimede. Întrebarea regelui fusese cum să găsească volumul unui corp de formă neregulată. Arhimede, om bine echipat într ale geometriei, și-a asumat întrebarea. A frămîntat-o timp de o săptămînă, o lună, două. A formulat-o în fel și chip, a cumpănit-o, fără să-i dădea de capăt. Tensiunea lăuntrică creștea. La un moment care nu depindea de el, tensiunea a atins valoarea critică, iar prima baie pe care a făcut o i a servit răspunsul: Evrika, strigă el, după cum știm cu toții, iar cetățenii Siracuzei au privit mirați organele rușinoase ale savantului. Mutatis mutandis, Arhimede ar fi putut să fie în închisoare, unde se face duș, nu baie, or, el de baie avea nevoie să-i inspire soluția problemei. În atare circumstanțe, s-ar fi putut ca tensiunea științifică a lui Arhimede să fi depășit marginile rezilienței individului care, astfel, ar fi înnebunit și ar fi intrat în marea masă anonimă a celor care au pierit întru știință (sau artă sau dragoste etc.). În chip asemănător, despre tabla înmulțirii (numită și tabla lui Pitagora), Cezar spunea că a fost întocmită nu de un grec grozav de deștept, ci abia după ce a venit cineva care s-a gîndit și și-a pus viața pe ipoteza că 2 x 2 = 3, apoi a mai venit altul strigînd că 2 x 2 = 5 și tot așa mulți alții. Abia într-un tîrziu a apărut Pitagora, care numai pe temelia acestor erori asumate, a acestor tragice pariuri pierdute, a realizat tabelul care îi poartă astăzi numele. Așadeci, marile figuri ale omenirii, Beethoven, Pasteur, Tolstoi, nu sînt decît norocoșii istoriei, cei care stau pe umerii celor care au pierit pierzînd pariul, ai celor care n-au avut o cadă la momentul potrivit, dar care n-au precupețit să plesnească sub presiune.

Cezar Mititelu trecuse printr-o acumulare de presiune în iarna lui 1971. Se afla la Călin Candiescu, proaspăt absolvent de Filozofie, care locuia pe atunci în casa anticarului Radu Sterescu, pe strada Petöfi Sándor, în apropierea spitalului Elias. Proprietarul locuia la parter împreună cu o mamă bătrînă pe care o muta în fiecare dimineață pe canapea, iar în fiecare seară o culca pe un pat împrejmuit cu cărți, zidită acolo precum Ana meșterului Manole. Prin camerele date cu chirie de Sterescu se perindaseră mulți, inclusiv Paul Goma. În iarna lui 1971 locuiau aici, în camere separate, Ioan Bodonea, scriitor aspirant care urma să se sinucidă curînd, Alexandru Monciu, scriitor nepublicat încă, și Călin Candiescu. Pentru sărbătorirea Revelionului, li s-a alăturat celor trei și Cezar. Curînd după miezul nopții, Bodonea – cel mai în vîrstă dintre ei – aduse vorba de istoria tîlharilor de pe cruce (Luca, 23:39-43). Unul din cei doi tîlhari s-a mîntuit datorită doar căinței lui, căci, legat pe cruce, nu putea întreprinde mai mult. Evangheliile păstrează tăcerea privind destinul celui de-al doilea tîlhar. Cezar susținea că și acesta s-a mîntuit, asemenea tuturor celor ce au mizat întreaga lor viață pe ceva, orice ar fi aceasta. Așadeci, Cezar găsea că, orice ai alege, e bine și că doar cei ce aleg nealegerea vor fi mistuiți de focurile Gheenei. „Alegerea nealegerii“ l-a tulburat într-atît, că a rămas blocat, după propria mărturie, preț de trei zile, iar Candiescu l-a hrănit cu lingurița. Nu trebuie să luăm relatarea mai în literă decît legenda după care Henric al IV-lea ar fi îngenunchiat la Canossa, la 24 ianuarie 1077, să ceară iertarea papei Grigore al VII-lea și ar fi rămas astfel îngenuncheat în zăpadă, pînă la 27 ianuarie, fără să se hrănească, fără a-și satisface nevoile de export. Versiunea lui Candiescu sună mai plauzibil: Cezar a fost cu adevărat tulburat, rămînînd într-o stare de inactivitate vreme de mai multe zile, timp în care nu s-a spălat. Pătura în care se învelea a căpătat un miros dezagreabil care n-a putut fi îndepărtat decît prin serviciile întreprinderii Nufărul.

Abandonîndu-se cu curaj în voia tensiunii acumulate, Cezar a făcut această descoperire de netăgăduit. Avea 26 de ani. În același an 1971, după circa șapte ani de muncă intensă, cu mijloace nu cu mult diferite, sprijinindu-se pe fapte asemănătoare celor cu care s-a confruntat Cezar, Hannah Arendt a ajuns la concluzii identice: „Cea mai evidentă şi mai pernicioasă eroare, veche de cînd Platon, este că în propoziţia «nimeni nu face rău voit», concluzia implicită este că «toţi vor să facă bine». Tristul adevăr este că, în cea mai mare parte, răul este comis de către cei ce nu s-au hotărât vreodată să facă nici rău, nici bine.“ („Thinking and Moral Considerations“, în Social Research, nr. 38, 1971, p. 438. Trad. rom.: Despre gîndire: O crestomație, Editura Paideia, 2013) 

Peter Rațiu este medic, specialist în a­na­­tomie computerizată, fost profesor al Uni­ver­si­tății de Medicină de la Harvard. A publicat numeroase lucrări în periodice academice de specialitate, un atlas de neuroanatomie la Harvard University Press în 2006 și, ca traducător, culegerea de eseuri filozofice Despre gîndire la editura Paideia, în 2013.