„Dumneata chiar ai de gînd să stai toată ziua cu noi?“ – mă întreabă o doamnă din comisia electorală, la ora 6,25, cînd ajung în comuna Singureni, judeţul Giurgiu, şi mă prezint cu acreditarea de observator la secţia care se află în clădirea Primăriei. Afară e frig, încă întuneric, mi s-a răcit cafeaua luată de la benzinărie şi în încăpere nu am semnal la telefon. „Nu vrem să fim spionaţi, domnişoară“, îmi explică, mai în glumă, mai în serios, primarul, mai tîrziu, problema cu semnalul. Am înţeles aluzia. Secţia arată bine, e luminos, cald şi curat, iar lucrurile sînt în ordine înainte de începerea votării. Comisia are nouă membri, opt doamne şi un domn, de la cam toate partidele politice. Cu ocazia asta aflu şi eu că există un partid pe nume PAS, dar reprezentanta lui nu-mi poate explica ce e cu el exact. Domnul, corpolent şi volubil, se agită cel mai mult, vorbeşte şi organizează secţia. Pentru scurt timp, îl bănuiesc că e primarul. Îl întreb. Rîde şi-mi spune că ar vrea el, să fie într-un ceas bun confuzia. Am impresia că preşedinta şi locţiitoarea se uită urît la mine, cu feţele întunecate. Nu greşesc, dar între timp se mai relaxează. Nu sînt obişnuiţi cu observatori – îmi spun. Le explic prietenos că nu vreau să-i deranjez, că sînt convinsă că lucrurile vor merge bine.  
 
Nu sînt un observator bun. Nu i-am observat de la început fusta doamnei blonde din comisie. E neagră cu trandafiri roşii, mulată, asortată la o bluză roşie, peste care a pus o vestă. Să-i ţină de cald, probabil. Doamna blondă e aranjată, spune mici glumiţe, e cea mai relaxată dintre toţi şi-mi dă impresia că jonglează cu vorbele pentru a masca fapte. Îmi e antipatică din primul moment, probabil din cauza stilului unduitor, indirect, din cauza inflexiunii vocii, ca un şuierat, şi a zîmbetului zeflemitor, care mistifică. Antipatia a fost reciprocă şi a crescut pe măsură ce treceau orele, hrănită din replici mici, înţepături şi nervi întinşi la maxim. Dar să nu anticipăm.  
 
Pe la 7 şi ceva, în secţie intră Cetăţeanul turmentat. Rîd, mă aşteptam la asta. Se clatină, cade peste urnă, intră fără ştampilă în cabină, întreabă, previzibil, cu cine să voteze şi decide că nu se poate descurca singur. Să-l ajute domnul Florin, care intrase cu el. Amabil, dl Florin îl ajută. Situaţia are comicul ei, comisia rîde, se fac glume pe seama consumului matinal de alcool şi se decide că „să ne ferească Dumnezeu de băutură, că uite ce rea e“. E singura dată cînd Dumnezeu intervine în discuţie fără scop electoral.  
 
Pentru scurt timp, e linişte în secţie. Am timp să-mi completez fişele, socializez un pic cu comisia, ba chiar citesc cam o pagină din Sărbătoarea neînsemnătăţii, cea mai recentă carte a lui Kundera. Mi se părea că se potriveşte titlul cu ziua alegerilor. Mă amuză ticul verbal al unei doamne din comisie: „A plecat mama cu vaca şi pe mine nu m-a luat“, spus pe un ton tînguitor, prelung, aproape muzical.  
 
Începe să vină lumea la vot. Te impresionează bătrînii care, la 8 dimineaţa, vin conştiincioşi la urnă – ţaţa, nea, mamaie, tataie, mătuşica. Se întreabă de nepoţi, de copii, dar mai ales de sănătate. Cu sănătatea n-o duc prea bine. Nici cu banii. Viaţa e grea, preţurile sînt mari. Poate cu alegerile astea, o speranţă...  
 
Toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Şi mai ales dl Florin pare să-i cunoască pe mulţi. Ce tot caută dl Florin în secţie? Asta mă întreb şi eu. Mai vine, mai pleacă, mai vine cu cîţiva bătrîni, cu unii intră în cabina de vot. Mătuşa, unchiul, bunica nu văd să voteze, nu ştiu să voteze, cum să nu-i ajute? Familie mare, probleme de vedere serioase. Îmi exprim nedumerirea. Aflu atunci că doamna blondă din comisie e soţia dînsului. „Ia uite, Florine, a pus domnişoara observator ochii pe tine. Vrea să mi te fure, aia e. Ce ziceţi, doamnelor, dă Florin divorţ de mine?“ Deşi mă iau un pic prin surprindere, deocamdată sînt imună la înţepături, chiar dacă sînt spuse pe tonul acela zeflemitor de piaţă. Ies din cînd în cînd afară să prind semnal, să văd ce mai fac colegii observatori din satele de lîngă sau cum se văd alegerile de pe Facebook-ul meu.  
 
Trei dintre membrii comisiei mai ies şi ei, pe rînd, cînd ies eu. Şi-mi povestesc. La 8 şi jumătate, deja aflasem: „Ce e la secţia asta de votare nu o să vezi nicăieri. Primarul face legea aici. Iar trei sferturi sînt orbi şi vor vota cu ajutorul familiei primarului. Stai să vezi.“ Îmi povestesc cum a fost turul trecut, cînd a ieşit cu scandal şi Poliţie. Dacă aş fi avut curiozitatea să dau un search pe YouTube după Singureni, găseam reportajul de la Valahia TV, care semnala neregulile şi suprindea un pic din scandal. I-aş fi cunoscut în prealabil şi pe primar, şi pe rudele sale, şi poate aş fi fost mai pregătită, mental cel puţin. Cum spuneam, nu-s un observator bun. Mă avertizează şi că vor încerca să mă intimideze, că sînt vocali şi agresivi în atitudine. Profeţia bate vorba la final – cum spune Şuie. Mai ales vorba bună, pentru că toată ziua am fost de un calm de care nu m-aş fi suspectat vreodată, politicoasă şi împăciuitoare, în ideea că mai bine rezolvăm vorbind, decît să scriu sesizări. Se numeşte naivitate.  
 
Aflu de la „o parte a comisiei“ şi „combinaţiile“ – în comisie sînt trei angajate ale Primăriei, printre care şi preşedinta, iar doamna blondă e sora primarului. După trandafirii de pe fustă, nu e greu de dedus partidul. Turul trecut, cînd „opoziţia“ a făcut sesizare, ea a ajuns direct la primar, nu la înregistrare, cum era cazul. „Ia uite, cetăţean exemplar, şi-a rezolvat vederea în două săptămîni. La turul trecut avea nevoie de însoţitor, că nu vede, acum ia uite ce bine citeşte.“ Ironii sînt şi între membrii comisiei, dar de obicei bine reprimate. E cu dus şi întors – ba se înţeapă între ei, ba tac la unison. Înţeleg că acum se bazează pe mine să le rezolv problemele: „Dar fă-le sesizare, domnişoară, stai să-ţi spun eu articolul de lege.“  
 
Preşedinta comisiei e cam temperamentală. Mai ţipă la mine din cînd în cînd să stau la locul meu, îmi spune că-i stric ziua cu observaţiile, apoi se calmează, glumeşte. Izbucnirile ei sînt sincere. Fiind mai directă, mi-e simpatică. Comportamentul ei are şi o explicaţie: „Eu sînt Scorpion, de-aia sînt impulsivă. Nu sînt agresivă, aşa sînt eu.“ Berbecul din mine respiră adînc. Treaba cu zodiile revine des în discuţie, cam la fiecare izbucnire a preşedintei, uneori cu adăugiri: „Sînt Scorpion ca Băsescu, na!“ Zece ani de mandat şi ratasem zodia viitorului fost preşedinte.  
 
Dl Florin îşi face treaba în continuare. Nu e singur, sînt mulţi care aduc oameni la vot, dar parcă el îşi îndeplineşte obiectivele mai cu spor. Şi ceilalţi nu intră în cabina de vot cu alegătorii, sau cel puţin nu atît de mult. Dl Florin ajută şi prin secţie, face mici comisioane, mai ia o cafea, aduce mîncarea, dă căldura mai tare. E de-al casei, cum să-l dai afară? „Se încălzeşte şi el, domnişoara observator, n-ai inimă, să-l trimiţi afară în frig. Mergi, Florine, afară“, spune soţia grijulie. Iar cînd o atenţionez pe ea să nu mai „sugereze“ oamenilor cu cine să voteze, mă priveşte de sus şi-mi spune: „Bine, domnişoara observator, nu le mai spun. O să le arăt, uite aşa, unde să pună ştampila“, şi-şi întinde picioarele, atingîndu-şi lasciv trandafirii roşii de pe fustă. Pe după-amiază, mă anunţă că ia distonocalm din cauza mea. Îi cer şi eu unul, din cauza ei. Îmi dă şi-mi spune să-l iau cu multă apă. 
 
Pe la 10, depusesem deja sesizare scrisă. Greşeala mea? Completasem un formular tip de la Centrul de Resurse Civice, ONG-ul care mă acreditase, unde semnalam că „staţionează persoane/grupuri de persoane, mai mult decît timpul necesar pentru votare.“ Adevărat, dar prea puţin specific. M-am gîndit că e suficient să se oprească. N-a fost.  
 
În categoria celor care staţionează nepermis de mult intra şi primarul. Primarul nu se face văzut prin secţie, dar stă în faţă. Casa primarului, o vilă uriaşă în raport cu casele din jur, pe care tronează un banner uriaş cu Ponta, e fix lîngă secţia de votare. Un amănunt: totul se petrece pe strada Păcatului. Primarul, de altfel prietenos la prima vedere, a stat cam toată ziua pe acolo, saluta oamenii, le mulţumea că au venit la vot, dădea mîna cu ei, pupa copiii. „Să dea Domnul să iasă al nostru.“ M-a avertizat să nu le fac probleme şi m-a întrebat ce caut în faţa secţiei, nu mi-o fi şi mie frig, poate se fraudează înăuntru şi ratez momentul.  
 
Cînd a aflat că am votat la Singureni, mi-a spus în glumă că i-am stricat calculele, deşi nici o secundă nu spusesem sau sugerasem cu cine aş fi votat. A adăugat: „Nu iese, domnişoară, neamţul tău, ci creştinul nostru! Ce, io n-am fost liberal 20 de ani? Dar acum am schimbat şi e mai bine.“ A fost pînă vara asta, cînd, ştiţi, ordonanţa Dragnea, migraţie politică, una-alta. Acum pariez că învaţă germana şi că şi-a descoperit o mătuşă săsoaică. Discuţiile cu el, ca mai cu toată lumea, erau cu dublu sens. Un limbaj semicodificat, aparent prietenos, cu tensiuni mocnite.  
 
Nu prea aveam ce căuta acolo să le stric jocurile. „Ei, domnişoară, mai închide omul ochii“, îmi spune primarul în faţa secţiei, cînd mă declaram inocent uimită de maşinile care făceau curse permanente să aducă oamenii la vot şi să-i ducă acasă. Dl Florin, brav şofer al uneia dintre maşini, îmi spune ce-mi spusese şi primarul – că-i o chestie de compasiune, de ajutor pentru cei bătrîni şi bolnavi, că, de fapt, ei îi ajută să-şi exercite dreptul fundamental de a vota. Sînt rudele, vecinii, familia lor. Le-aş putea răpi eu asta?  
 
Cum sesizarea mea avusese efect zero, sun la coordonatori să-i întreb ce să fac. „Cum, a intrat de mai multe ori cu oameni în cabina de vot? Sună la 112 acum.“ Sun. Cînd vorbesc, doamna blondă vine după mine şi ţipă, încercînd să mă acopere. Reuşesc să mă înţeleg cu operatorul şi se trimite un echipaj. Între timp, nervi întinşi la maxim. Un domn, înţeleg că şi el cu funcţie în Primărie, urlă ca din gură de şarpe că îmi va face plîngere penală pentru calomnie. Cum aş putea măcar sugera că se încearcă fraudarea în Singureni? Ce dovezi am? În timpul ăsta, mă face handicapată, proastă şi nebună. E OK, înţeleg de la o doamnă din comisie că preşedinta sau altă doamnă tot din comisie îmi spune „maimuţa aia observatoare“, cînd ies din secţie.  
 
Vin poliţiştii. Cinci. Cum experienţele mele cu Poliţia sînt limitate, mă fac mică în faţa atîtor uniforme. Sînt de la judeţ şi sînt foarte de treabă. Dacă nu erau ei, la 1 eram deja plecată probabil din secţia de votare, unde deja atmosfera era, metaforic spus, ostilă. După ce-mi explică procedural că nu trebuie să sun la 112 pentru orice şi că puteam apela la poliţistul din secţie (poliţistul satului, care, recunosc, nu-mi inspira o încredere deosebită), dau declaraţie cu doi dintre ei. Le spun că n-am experienţă ca observator şi că nu cunosc procedurile amănunţit. „Sîntem şi noi tineri, domnişoară. Ştim ce te-a adus aici. Scrie tot, cu nume şi prenume.“ Cînd scriam, intră domnul cu plîngerea pentru calomnie. Un poliţist iese cu el. Se întoarce: „Stai liniştită, l-am calmat, n-are ce să-ţi facă.“ Îmi povestesc problemele de la turul I din sat. Tot ei veniseră cînd se sunase la 112. Cînd termin, mai stau de vorbă cu şeful lor. Îmi spune că, deşi o parte din comisie e, teoretic, „de partea mea“, a vorbit cu ei şi mi-au respins toţi sesizarea. M-am întristat, dacă se putea, şi mai rău. E bine, măcar s-au speriat un pic şi se vor purta mai frumos cu dumneata – mă asigură. Dacă se mai întîmplă ceva grav, să-i chem prin poliţistul din secţie. Să nu mă las, să le ţin piept, să am grijă să fie lucrurile corecte. „Uite, îţi tremură buza. Fii tare, cu ei trebuie să fii tare, nu dai nici un pas în spate, ai auzit? Ai dreptate.“ Cînd un poliţist îţi vorbeşte pe un ton atît de cald şi părintesc, prinzi curaj, iar barometrul personal de încredere urcă Poliţia română pe un loc fruntaş.  
 
În secţie, pentru un timp, interacţionăm rece, dar politicos. Sînt în continuare ţinta ironiilor soţiei dlui Florin, acum şi mai supărată că i-am făcut plîngere. Şi nu numai ale ei. Pe lîngă jumătatea ostilă de comisie, au mai apărut prin secţie şi prin faţă nişte băieţi. Şi ei par de-ai casei. Vor să ne împrietenim pe Facebook, se uită peste umărul meu cînd butonez telefonul şi fac diverse aluzii. Se putuse şi la case mai mari – primării adică: „Eh, domnişoară, dacă nu erai observator!“ Singurul scop al acestor glumiţe nu era altul decît cel de intimidare, de stabilire a unor raporturi de putere şi de-a mă trimite la locul meu, preferabil tăcînd. Nu deranjam prea mult, dar iritam. Cînd prin secţie a trecut Andrei, soţul meu, observator în satul de lîngă, băieţii i-au recomandat un frizer la ei în sat. Două membre ale comisiei s-au enervat de micile mîrlănisme ale băieţilor şi i-au cerut preşedintei să-i poftească afară şi să nu-i mai lase să-i jignească pe cei doi musafiri, chiar şi nepoftiţi, ca noi. Nici cu Cătălin, un prieten – şi el observator – care a venit, nu s-au purtat mai frumos. Măcar doamna blondă a fost plecată un timp cu urna mobilă şi-am luat pauză de la insinuările ei.  
 
Cu dl Florin ajunsesem la un fel de coabitare. El o ţinea cu justificările lui şi cu o amabilitate jucată: „Doar dacă mă lasă domnişoara observator să intru, altfel stau aici, în uşă“, eu o ţineam cu ale mele. Se aşază lîngă mine şi mă serveşte amabil cu o gogoaşă. „Chiar mi-aţi făcut sesizare?“ „Da, domnu’ Florin.“ „Dar eu sînt un om generos, vreau să îi ajut pe alţii. Am o inimă mare.“ „Ştiu, domnu’ Florin, că sînteţi bine intenţionat. Da’ ce să fac dacă păreţi suspect!“ „Aşa, cu nume şi prenume?“ „Păi, cum altfel, domnu’ Florin, aşa scrie la lege.“  
 
Încet-încet, încep să înţeleg cum merg lucrurile. Cum, puse în oglindă, raporturile din Singureni reflectă o stare de fapt. O lume mică, în care primarul e şef, o comunitate în care fiecare se cunoaşte cu fiecare şi în care intruşii sînt priviţi cu suspiciune şi – atunci cînd îşi bagă nasul – cu agresivitate. O lume a unui dublu discurs, în care lucrurile reale îmbracă motivaţii de bun samaritean. Şi, mai ales, văd cum mă schimb eu pe parcursul zilei: obosesc să mă cert, mi se pare o mică victorie că nu se mai intră atît de mult cu oamenii în cabină şi parcă nu mi se mai pare atît de important, deşi sesizez că sînt 20 de oameni în secţie, nu 5, cum spune regulamentul. Mă bucur că măcar nu se fură cu sacii şi nu se bagă voturi în urnă. Cînd conştientizez, gîndul mă îngrozeşte. „Hai, mă, şi tu, te iei de ei din orice. De-aia sînt ostili cu tine“, îmi spune un prieten observator, după ce-l anunţ că am mai depus o sesizare scrisă că intră cîte doi în cabină. „Aşa e la sat.“ O membră a comisiei se revoltă: „Sînt rude, domnişoară, cum să nu intre împreună?“ Ipoteza că ar putea vota diferit e de neacceptat. Deşi le-am spus de cîteva zeci de ori că în regulament scrie că nu pot intra cîte doi în cabină decît pentru motive întemeiate, constatate de preşedintele comisiei, că analfabetismul nu este un astfel de motiv (se poate vota după simbol) şi că nu cred că toţi sînt orbi, mi s-a rîs în nas. „Ştiu eu mai bine ca tine regulamentul! Sînt a n-a oară în comisie.“ Şi discuţia se închide. Alte reguli se aplică aici.  
 
Secretul votului pare un moft şi pentru dl primar. Ce face el? Cînd ies părinţi cu copii din secţia de votare, îi ia în braţe pe cei mici, îi pupă şi-i întreabă: „Cu cine ai votat tu, puişor? Cu Ponta? Bravooo.“ Cîteodată, comentează votul direct cu cei mari. „Ce mai e secret, domnişoară, în ziua de azi?“ întreabă el. Momentul e surprins pe cameră de băieţii de la Valahia TV, televiziunea locală din Giurgiu, care, ştiind de la primul tur că e rost de ştiri, au stat mult timp la noi în sat. Să mai spun şi că primarul a deschis nonşalant buletinul de vot în faţa camerei şi-a întregii secţii şi că s-a declarat surprins că n-ai voie să arăţi cu cine votezi?  
 
Nu e furt propriu-zis, cu sacul, e influenţare. E mai rău. E o atitudine, nu o faptă, iar atitudinea e greu demonstrabilă şi-şi găseşte justificări. Poate ţi s-a părut. Primele victime ale acestui mod de-a face politică sînt exact oamenii ăia simpli, săraci, bine intenţionaţi, duşi de mînă la vot de către ajutoarele zeflemitoare ale unui primar arogant, mieros şi imposibil de clintit în misiunea lui. Oamenii ăştia au încredere în primar, în ajutoarele primarului, în popă, în doctor, în oamenii care iau deciziile în mica lor comunitate şi de care, da, depind la modul cel mai direct. Şi care „ştiu ce e mai bine“ pentru că „de unde să ştiu eu, maică, eu nu ştiu nimic“. Ei votează cu dorinţa firească de a le fi mai bine. Pentru că nu le e deloc bine, pentru că sînt săraci, pentru că nu văd multe posibilităţi reale de schimbare şi pentru că ei contează doar cînd e vorba să pună o ştampilă undeva. Iar asta e foarte trist şi e trist să-i vezi pe alţii, mai „deştepţi“ şi mai „şcoliţi“, că-i acuză. E un întreg sistem piramidal aici, pe de-o parte de influenţe, pe de alta de beneficii şi alocări de fonduri, în funcţie de recolta de voturi la hectar.  
 
Pe la 6 şi jumătate, nu mai rezist şi plec în secţia din satul vecin. Acolo e linişte, foarte cald, şi comisia stă pe scaune mici, de copii, într-o clasă minusculă, cu desene naive pe pereţi. „Te-ai cam speriat la Singureni, aşa-i? La ei e mai dur“, îmi spune cineva. Sînt de treabă, liniştiţi, e o atmosferă complet diferită. Mă moleşesc. Cînd nu e nimeni în secţie, un băiat pune hip-hop la telefon. Am un gust amar, mă simt umilită, învinsă, inutilă şi foarte tristă. Îmi înghit plînsul, undeva între nervos şi trist. Sărbătoarea neînsemnătăţii. Nu-mi trece zile întregi, nici măcar cînd, după închiderea urnelor, fug în Piaţa Universităţii. Mi se pare suprarealist ce se întîmplă, mi se pare suprarealistă bucuria mulţimii şi mă gîndesc la oamenii din Singureni. Primarul tăiase un porc în dimineaţa alegerilor şi pregătea o petrecere după anunţarea rezultatului. În faţa secţiei, seara se scoseseră măsuţe şi era un foc. Apropo de micile înfrîngeri şi priorităţi, mi s-a părut ridicol să mai sesizez şi că se consumă alcool aproape de secţie. Cînd vedeam fumigenele colorate de la Universitate, mă întrebam dacă focul ăla mai e aprins şi ce s-a întîmplat cu petrecerea. Mă gîndesc şi la oamenii simpli care se întrebau, seara, cînd începuseră să circule zvonuri neliniştitoare, speriaţi, ce se întîmplă cu ei dacă pierde Ponta. Li se spusese că va fi rău.  
 
Recunosc că aş fi vrut să văd atunci feţele autorităţilor locale. Sînt sigură că n-au înţeles că victoria asta nu e neapărat împotriva unui partid sau a unui om, ci o reacţie împotriva unui mod general de a face politică, împotriva unui anumit tip de şmecherie, de zeflemea, de aroganţă. Iar că artizanii acestei înfrîngeri sînt exact oameni ca domn’ primar, de la mic la mare, de la sat la diasporă, care cred că pe tarlaua lor totul e posibil şi permis. 
 
În zilele care urmează, aflu poveşti de groază despre observatori plecaţi cu escortă de Poliţie din secţie, unii agresaţi fizic, alţii cu maşinile zgîriate, despre scandaluri monstru şi intimidări pe bune, despre primari care au plecat cu urna de vot şi despre tot felul de alte lucruri, mult, mult mai grave ca certurile mele cu doamna preşedinte Scorpion, despre înţepăturile cu doamna cu fusta cu trandafiri roşii, despre jocul de-a şoarecele şi pisica cu dl Florin sau despre meciurile cu domn’ primar.    
 
Foto: C. Foarfă