„Niciodată n-am fost în stare să rămîn cînd mi s-a impus ceva“ – interviu cu jurnalistul Cătălin PRISACARIU

În ultima vreme au fost mai multe cazuri de jurnaliști care au plecat de la ziarele sau televiziunile unde lucrau, mulți acuzînd presiuni editoriale. Cătălin Prisacariu, un cunoscut jurnalist de investigație și membru al Centrului Român pentru Jurnalismul de Investigații, este unul dintre ei – istoria plecărilor sale ­fiind una destul de amplă. Pornind ca jurnalist în presa locală, la Iași, a fost, pe rînd, reporter de investigații la Evenimentul zilei, șeful departamentului de investigații la Academia Cațavencu, redactor șef adjunct la Kamikaze, a găzduit două talk-show-uri, la TVR Info și B1 TV, fiind, pînă în prezentul apropiat, jurnalist la România liberă, de unde a plecat în urmă cu cîteva săptămîni.

Lucrați în presă de aproape douăzeci de ani, timp în care ați trecut cam pe la toa­te trusturile mari de presă, ați avut contact atît cu zona presei scrise, cît și cu televiziunea. Ați tot plecat. De ce?

De fiecare dată din cauza unor motive politico-economice. La mijloc a stat cenzura, de mai mică sau mai mare amploare, mai insinuantă sau pe față. Eu nu sînt deloc bun în a masca frustrarea produsă de cenzură și niciodată n-am fost în stare să rămîn cînd mi s-a impus ceva, sau nu mi s-au publicat ori difuzat anchetele. Problema este că, atunci cînd ai aproape douăzeci de ani de presă și pleci din fiecare loc din aceste motive, îți dai seama că se cam termină instituțiile de presă unde poți lucra. Acela e momentul când trebuie fie să te lași de presă, fie să găsești modalități alternative ca să-ți faci meseria.

Din păcate, motivele astea s-au repetat, fie că era vorba despre presă scrisă sau televiziune, locală sau centrală. Cum se întîmplă? La un moment dat, organizația de presă la care lucrezi are nevoie de un „serviciu“ de la un reprezentat al puterii politice, care se întîmpla să fie a­tunci și în partidul de guvernare. Primii vizați sînt, în aceste cazuri, jurnaliștii de investigații, care se trezesc cu materiale rămase pe dinafară. Atunci se pune problema dacă accepți sau nu. Însă, dacă accepți o dată, e foarte posibil s-o faci și a doua oară și, dacă o iei pe drumul ăsta, în scurt timp ajungi să nu mai înțelegi cine ești și care e treaba ta pe acolo. Nu prea mai înțelegi în ce constă meseria ta. Așa că trebuie să iei o decizie, rămîi sau pleci. Eu am plecat de fiecare dată. Din presa locală am venit în București, unde erau mai multe instituții de presă. La unele am avut noroc să dureze mai mult. Academia Cațavencu a fost o poveste absolut fabuloasă, pînă în 2009 n-am avut nici un fel de contact cu patronul, conduceam departamentul de investigații și toate anchetele erau supervizate de mine, puteam garanta pentru un conținut onest. În 2009, însă, cînd lupta politică a devenit mult prea cruntă, iar patronul a simțit nevoia să se implice, a trebuit să plec, la fel cum au făcut-o și mulți alții. În România, depinzi și de noroc ca să rămîi un jurnalist integru, în același loc. Îți poate merge foarte mult, cîțiva ani, sau doar cîteva luni. La TVR Info, de exemplu, am avut un talk-show în 2012, în prime time. A durat doar o lună, pînă cînd s-a instaurat la putere guvernul USL. Emisiunea a fost scoasă din grilă, iar mai apoi postul a fost desființat.

Dacă un jurnalist pleacă de la trustul de presă unde lucrează, din motive de cenzură și presiune editorială, nu e primit cu brațele deschise de alții?

Dimpotrivă! Asta nu se întîmplă în România. Cînd, în 2015, am fost dat afară de la B1 (printr-un telefon de la patron, sîmbătă seara, motivele oficiale fiind legate de bani), a urmat un an și jumătate cînd nu am lucrat nicăieri. Timp de șase-șapte luni nu am cîștigat nici un ban din presă și n-am avut nici o deschidere să merg în altă parte. A fost una dintre cele mai crunte depresii pe care le-am experimentat, nu neapărat din lipsa banilor și lipsa perspectivei, dar mai ales pentru că, atunci cînd nu îți întinde nimeni nici măcar un deget, înțelegi pe deplin că solidaritatea în breaslă nu prea există.

Chiar dacă ești un jurnalist cunoscut, cu un palmares bun, cu un CV care să te recomande?

CV-ul ăla mai mult te încurcă decît să te ajute. Pentru că, în România, oamenii de presă (adică, de fapt, oamenii care dețin presă) te judecă pentru că ai plecat din multe locuri, nu pentru că ai vrut să ți păstrezi integritatea de jurnalist. Cine să te angajeze, cînd cel de la care ai plecat te „recomandă“ ca pe unul căruia i s-a spus să facă ceva și nu a vrut? De ce te-ai încurca cu un asemenea jurnalist?

Atunci ce șanse are un jurnalist bun, care și-a dovedit integritatea jurnalistică, să facă o carieră într-un singur loc, un ziar sau o televiziune?

Într-un loc anume, la o companie de media, nu prea are șanse în România, decît printr-un miracol. Bineînțeles că sînt excepții, dar ele nu se aplică jurnaliștilor de investigații. În meseria asta este foarte greu ca, la un moment dat, să nu calci pe bătături pe cineva important. Atunci ești supus presiunilor. Ori rămîi, în ideea că, după un compromis, se vor limpezi apele, ori pleci. În investigații, jurnaliștii pot face carieră dacă se agață de freelancing sau lucrează cu ONG-uri – dar și acolo e complicat, pentru că nu există finanțări. Sau pot publica pe un site personal și să aibă surpriza, cum mi s-a întîmplat mie, să li se preia materialul, respectîndu-se citarea sursei, dar fără să vadă nici un ban. Cu alte cuvinte: ne plac subiectele tale, cel puțin uneori, dar nu vrem să le plătim și nici să ne legăm cu tine la cap. Altfel, într-o instituție de presă care înseamnă și o afacere, în prezent, nu prea sînt șanse.

Dar presa freelancing are același impact ca presa mainstream?

Nu, în România nu există nici un jurnalist de investigații care să trăiască din freelancing plătit din bani românești, nu există nici o instituție de presă în România care să plătească colaboratori ex­terni astfel încît aceia să poată trăi din asta. Te poți îndrepta către presa din afară. Și poți, cu un pic de noroc, să ai suficient de multe colaborări încît să supraviețuiești financiar. Reversul este că, de multe ori, subiectele sînt tratate pentru a fi prezentate publicului dintr-o altă țară. În foarte rare cazuri acele subiecte apar și în România și au impact. Am colaborat, de pildă, cu Der Spiegel, la un articol care face ravagii în Franța și Germania, despre o mită de 100 de milioane de euro la Airbus. Eu am scris despre un intermediar român de la Bacău, implicat în povestea asta a intermedierii de șpăgi, cu niște milioane de euro. S-a auzit despre asta în România? Nimeni nu a preluat povestea – un exemplu bun despre cum subiecte mari, importante, făcute de presa din afară, care privesc și România, nu ajung la publicul nostru. Una dintre cauze este lipsa jurnaliștilor de politică externă, care să monitorizeze ce se petrece în lume. În redacții au ajuns să lucreze niște puști care „împrumută“ de pe net niște știri din afară – și de obicei fură acele chestii tabloide pe care eventual le poți ilustra ca atare, ca să atragi vizualizări.

A doua cauză este și faptul că știrile din politica externă, cred șefii de redacții, nu fac audiență la noi.

Față de alte țări, în care jurnaliștii sînt amenințați cu moartea, sînt agresați fizic, chiar omorîți, cum stăm cu libertatea presei în România?

E o chestiune de context cultural, cred că pur și simplu în România nu func­țio­nează agresarea fizică a jur­na­liș­tilor. Nu a funcționat niciodată. Cu o ex­cepție, poate: jurnaliștii s-ar fi putut simți amenințați în perioada interbelică, mai ales cînd legionarii era evident că nu se dădeau în lături de la a ucide. Dar, acum, nu există tipul acesta de răspuns la dezvăluirile presei. Ceea ce nu e deloc rău!

Pe de altă parte, și asta e rău, în România jurnaliștii nu sînt un pericol real pentru politicieni fiindcă, de cele mai multe ori, controlul editorial se aplică la vîrful organizațiilor de presă – și atunci, ce ai tu, ca patron de presă, neîncolonat sau necoordonat de către puterea politică în redacție, dai afară. Astfel ajungi, ca jurnalist, de cele mai multe ori, izolat, să publici pe platforme fără impact, pentru că platformele cu impact la public sînt tot cele deținute de trusturile mari.

Rolul publicului? Chiar dacă sînt dezvăluri senzaționale, publicul tinde să uite?

Sînt două concepții despre rolul so­cie­tății: unii care susțin schimbarea so­cie­tății de jos în sus, alții de sus în jos. Eu nu cred că România se poate schimba de jos în sus, pentru că nu văd resorturile care ar face-o să se miște. Te uiți la demografie, la venituri și înțelegi că, de fapt, țara asta nu poate să închege niște idei care să cuprindă o masă suficient de mare care să provoace o schimbare. Te uiți și la modul cum se votează, la cîți oameni ies la vot și vei înțelege că tocmai în acest tip de non-implicare pescuiesc Tăriceanu, Dragnea și alții. Presa ar putea educa publicul, dacă mai mulți jurnaliști și-ar asuma dizgrația și foamea și disperarea și nu ar mai executa toate comenzile. Atunci, poate, s-ar produce o schimbare. Chiar și așa, însă, „mogulii“ ar putea concedia toți jurnaliștii onești și să încropească o redacție nouă și obedientă peste noapte.

Presa din România are o tară de necontestat: s-a reinventat, din mers, după Revoluție. Care sînt totuși șansele de a avea o presă sănătoasă?

Îmi aduc aminte că, în 2005, cînd eram reporter la Evenimentul zilei, începuse efuziunea investigațiilor despre Adrian Năstase, care era încă președinte al Camerei Deputaților. Și jurnaliștii descopereau lucruri la care nu avuseseră acces cît timp Năstase fusese premier. Casele, afacerile, șpăgile. Au fost cîteva luni frenetice, cînd scriam aproape săptămînal cîte o anchetă. Și aveam concurenți cu care mă întîlneam uneori pe teren. Despre asta e vorba: o concurență reală. Atunci, Cotidianul, Adevărul, Gândul, toți publicau săptămînal descoperirile despre afacerile lui Năstase. Îmi aduc aminte că pierdeam anchete pentru că mi-o luau alții înainte. Ceea ce arăta că presa era foarte sănătoasă. Apoi a venit criza financiară, s-a acutizat conflictul politic, controlul asupra presei a revenit marilor moguli care s-au coalizat contra președintelui și tot ce se întîmpla în acele „prăvălii“ de presă era subsumat acestui scop. În plus, siajul crizei economice a dus la închiderea multor instituții de presă. Au scăzut salariile, competiția s-a focalizat mai ales intern, trebuia să-ți păzești locul de muncă, iar pentru asta trebuia să faci compromisuri. Iar competiția în presă s-a cam dus. La fel și sănătatea ei.

a consemnat Stela GIURGEANU

Acest text a fost realizat într-un program de parteneriat cu Osservatorio Balcani e Caucaso pentru Centrul European de Presă şi Libertatea Presei (ECPMF), cu sprijinul Comisiei Europene. Responsabilitatea pentru conţinutul acestui text aparţine exclusiv revistei Dilema veche şi nu se poate în nici un fel considera că el ar reflecta punctul de vedere al Uniunii Europene.