Într-o variantă mai cultă, Așteptîndu-l pe Godot. În alta, modernă și adolescentină, a unei tinere care a participat la concursul nostru de eseuri și care m-a amuzat: „România e un soi de Games of Thrones cu buget redus“. Dar nu, intenția mea nu era de caracteriza din nou România în vreun fel. Și nici de a vă plictisi cu dorința mea din ce în ce mai apăsătoare de a pleca definitiv din țară – oricum, și asta e deja „fumată“, e o modă, chiar dacă uneori îmbracă doar o cochetărie, printre artiști și intelectuali în jur de 40 de ani. Însă a devenit un must pentru cei foarte tineri. Dacă i-ați auzi pe copiii ăștia de liceu ce vorbesc între ei și ce pun la cale (cu sprijinul implicit al părinților), ce facultăți, ce burse vînează, situația ar fi cît se poate de clară: ultimul stinge lumina! Dar, din păcate sau din fericire, nu toți cei ce vor să plece vor pleca, nu-i chiar atît de ușor precum pare.

Să revenim însă la titlul articolului și la senzația acută de „lasă-mă să te las“ pe care o tot simt în ultima vreme. Sau dintotdeauna? Ea s-ar traduce, mai plastic pentru mine, prin aceea că trăiesc într-o țară ca într-o sală de așteptare, fără să știu ce mai aștept, de fapt. Dincolo de peisajul sumbru politic, de revolta firească a oamenilor, de proteste, de glume și glumițe pe Facebook. Toate lucrurile din viața noastră de zi cu zi de fapt se mișcă cu o încetineală de melc (și nici măcar nu e vorba despre relaxarea din Spania sau Portugalia, oamenii ăia par ei cu capu-n nori, dar sînt eficienți), începînd cu o „treabă“ banală la poștă, cu un drum pînă la Administrația Financiară și sfîrșind cu obținerea unei autorizații de construcție, cu înmatricularea unei mașini etc. Ai o problemă oarecare, vrei să o rezolvi, dar niciodată nu-i atît de simplu. Să fii sigur că în calea ta se vor ivi destule obstacole, birocratice sau pur și simplu erori umane, vei face slalom printre ele, vei da telefoane, vei apela la relații (dacă le ai), ca să „se urgenteze“, vei transpira, îți vei consuma timp și nervi și, în cele din urmă, dacă vei ajunge la un capăt – care capăt?! –, vei spune cu satisfacție: „Am făcut-o și p-asta!“ Așa spune taică-meu de fiecare dată după ce reușește să repare un burlan, să-și tundă iarba din curte (pentru că, la țară, nu mai găsești pe nimeni care să dea cu coasa), să facă un act de cadastru sau de dezmembrare. Treburi din astea mărunțele. Mai de mult rîdeam de el, acum îl înțeleg. În România, orice treabă pe care o începi și pe care reușești s-o închei este o mică victorie personală. Ca să supraviețuiești aici trebuie să cunoști bine – adică să fi băut cu ei cel puțin o dată sau să-ți fie datori cu oareșce – cel puțin un IT-ist (cînd ai probleme cu computerul și trebuie urgent să-ți reinstalezi Windows-ul), doctori, contabili, finanțiști, mecanici auto, instalatori și electricieni, o pilă la fisc, muncitori cu ziua etc.

Să luăm un alt exemplu banal. În urmă cu mai mulți ani încercam să supraviețuiesc ca freelancer, adică „din colaborări“. Pe vremea aceea exista o oarecare efervescență în presă, aveai unde scrie, pe bani decenți. Însă te loveai peste tot de incapacitatea diferitelor instituții de a te plăti la timp. Așadar, banii pe care îi cîștigai erau nesiguri, puteai să-i primești de Crăciun sau în 2020. Nu s-a schimbat nimic, exact la fel se întîmplă și acum, mai ales cînd ai de-a face cu instituții de stat, însă nu mi-e rușine nici cu celelalte, fundații și organizații serioase și de prestigiu (uneori chiar cu investitori străini). Ești antamat pentru „o muncă“, o prestezi, ai deadline-uri, „angajatorul“ te bate la cap să-ți faci treaba etc. Semnezi un minunat contract. După care aștepți. Trece o lună, trec două, oftezi și începi să te gîndești cum ai putea să-ți recuperezi banii pentru care ai muncit. Pentru că îți dai seama că ai nevoie de ei – completează banii de vacanță sau sînt pentru revizia aia nenorocită la mașină, în cazul în care nu ai avut timp să te împrietenești cu vreun Bebe din colțul străzii care să șurubărească un pic pe datorie… Lasă, Bebe, că-ți dau eu cînd o să-mi iau o colaborare pentru care am muncit două luni! Așadar, te pregătești psihic pentru momentul în care trebuie să suni, să dai e-mail-uri la care de regulă nu-ți răspunde nimeni, chiar dacă sînt zece oameni acolo, la instituția respectivă, care pentru asta sînt angajați. Ajungi în situația disperată în care să-ți cerșești banii care ți se cuvin. De cele mai multe ori te lovești de contabili, iar contabilii sînt mereu în vacanță atunci cînd ai nevoie de ei. De fapt, toată România e în vacanță, începînd din iunie pînă în septembrie. Nu se mai mișcă nimic. Cînd se întorc toți, intră într-un soi de vrie, pînă prin noiembrie, cînd începe letargia de sărbători. Care durează pînă pe la mijlocul lui ianuarie.

Însă, ca să nu mai fiu pragmatică, dau și un alt exemplu care nu are nici o legătură cu munca și cu banii (și cu întrebarea obsesivă „Oare au intrat banii?“). Trimiți un e-mail unui om pe care îl cunoști și care face parte din categoria oamenilor „normali“, adică cei care aparent împing România mai departe și condamnă starea de fapt de acum. În cele mai multe cazuri, omul reprezintă o instituție, dar asta n-ar importanță. E omul tău, uneori chiar îți este amic. Îi faci o propunere sau pur și simplu îi pui o întrebare care are însemnătate pentru tine sau care îți poate rezolva o problemă. Omul respectiv nu-ți răspunde la mesaj. E prea ocupat, îți zici. După încă o săptămînă, îndrăznești să-i trimiți un al doilea mesaj. Deja te simți pisălog, îl bați la cap, dar tu totuși trebuie să-ți rezolvi cumva problema care depinde de omul ăla. Îți faci curaj și îl suni – nu răspunde nimeni, eventual primești un mesaj „te sun eu în două ore, sînt într-o întîlnire“. Desigur, nu te sună nimeni. Aproape toți oamenii din România de care depinzi profesional sînt extrem de ocupați. Așa am învățat eu să nu mai răspund la e-mail-uri și să mi dau pe silent telefonul. Dacă toți depindem unii de alții ca într-un mecanism, de ce să fiu doar eu și alții ca mine niște rotițe care se învîrtesc în gol? Mai bine o lăsăm pe altă dată și ne prefacem foarte ocupați.

Aș vrea să mă rup cumva din acest sistem pentru că nu-mi face bine. Mă obosește și mă nărăvește. Am prieteni germani, vii, prompți, punctuali și interesați de toate mesajele pe care le trimit, care îmi reamintesc că se poate și altfel. Anul trecut am participat la un workshop de film care s-a întins pe o perioadă de opt luni, iar comunicarea a fost minunată. Feedback-ul era aproape instantaneu, iar contabilii care aranjau partea financiară erau prezenți în toată afacerea, deși invizibili. Workshop-ul n-a fost organizat de germani, ci de cehi.

În mod prozaic, în România, comunicarea profesională (dacă nu sînt mari interese și mulți bani la mijloc) se rezumă la: „Ce p… mea vrea ăsta de la mine tocmai acum?! Să mai aștepte…“ De aceea trăim într-o țară ca o uriașă sală de așteptare, în care n-o să se schimbe nimic.

Foto: flickr