La o primă vedere, dacă e să ne comparăm cu alte țări cu o democrație precară, jurnaliștii din România nu o duc atît de rău în ceea ce privește libertatea de exprimare. Există agresiuni, dar există și o societate civilă vigilentă și pe metereze, care atrage imediat atenția asupra lor și le taxează. Nu avem jurnaliști aruncați în închisoare pentru opiniile lor. Nu avem jurnaliști omorîți pentru opiniile lor. Unul dintre cei mai activi monitori ai presei din România, ActiveWatch, publică anual rapoarte despre starea libertății presei și emite comunicate de presă la scurt timp după ce se petrec derapaje de la libertatea de exprimare.

Auzim, la răstimpuri, că un jurnalist care a considerat că i-au fost încălcate drepturile la liberă exprimare își dă demisia din redacția unde lucra. De multe ori, acest lucru este salutat cu entuziasm și, mai ales dacă respectivul este cunoscut, pe rețelele de socializare i se aduc laude pentru gestul său. Va fi, cu siguranță, aplaudat de foarte mulți colegi de breaslă (nu din aceeași redacție) pentru verticalitatea de care a dat dovadă. Însă nimeni nu-și va pune problema ce va face respectivul jurnalist mai departe. Dacă mai are unde lucra ca jurnalist sau va fi obligat să își schimbe cariera.

Iar aici vorbim despre adevăratul bau-bau al jurnaliștilor din România: constrîngerile financiare, această metodă perversă de cenzură. De ce acest monstru este atît de perfid? Pentru că modul lui de a acționa este prins în formula simplistă „Dacă nu-ți place, poți să pleci“.

Sînt însă lucrurile atît de simple? Dacă un jurnalist dintr-o țară cu o tradiție veche într-ale democrației ar considera că i au fost încălcate drepturile la ziarul, televiziunea sau radioul unde lucrează, și ar da demisia, dar cu siguranță își va găsi rapid pețitori, eventual chiar din rîndurile concurenței, eventual chiar pe un salariu mai mare.

În România nu se va întîmpla lucrul acesta. De multe ori, jurnaliștii care, dintr-un motiv sau altul (nu vorbim neapărat de încălcarea libertății de exprimare), decid să plece din presa mainstream ajung freelancer-i – iar în România, deși presa independentă începe să prindă contur, problemele financiare sînt încă la ordinea zilei.

A fi jurnalist, azi, în România presupune așadar mai mult decît pură dedicare pentru meserie. Presupune o vigilență continuă, trebuie să-ți țeși, în permanență, plase de siguranță. Să știi să acționezi pe mai multe planuri și să deții mai multe abilități care să-ți permită să nu rămîi șomer. Pentru că a rămîne fără slujbă în presă este ceva care se întîmplă frecvent.

Pe tema aceasta mi-a atras atenția o conferință care a avut loc pe 20 septembrie: „Scaunul sau adevărul? Frica în presa românească“. Moderată de Petrișor Obae, conferința a avut ca invitați mai mulți jurnaliști din presa scrisă, TV și radio. Întrebarea de la care a pornit conferința a fost una factuală: „De ce jurnaliștii de la Antena 3 sau România TV nu și-au dat demisia în timpul scandalului cu știri false din ianuarie februarie 2017?“ Concluzia: „de frică“, pentru că „mulți jurnaliști nu își fac meseria pentru că le este teamă să nu fie concediați, că își pierd salariile și că, în peisajul media sărac din România, nu or să își mai găsească slujbe“.

Ce se întîmplă însă cu un jurnalist care, de frică să nu rămînă fără job, semnează pactul cu diavolul și continuă să și facă meseria, chiar sub aspectul compromisului?

Teodor Tiță, directorul departamentului de știri la Europa FM: „Partea negativă e cedarea și dezarmarea. Știi că, dacă vine cineva și îți pune călcîiul pe gît și, în loc să încerci să îl dai la o parte, te faci clătită pe jos, ai cam dispărut din presă. Poate că mai poți avea o carieră de 10-15 ani, dar nu mai contezi, pentru că ai murit pe dinăuntru – frica duce la o anulare a identității. Și trebuie să îți păstrezi identitatea într-o meserie unde orgoliul contează. Trebuie să ții la autonomia ta – meseria asta de ziarist te obligă tot timpul să te întorci către tine, să te întrebi cine ești și să ai un răspuns.“

Vorbind despre jurnaliștii din România, Dragoș Pătraru, realizatorul emisiunii Starea nației, i-a împărțit pe aceștia în trei categorii: „Azi avem trei tipuri de jurnaliști. De corporație, pe care îi vezi toată ziua pe la TV – care apără interesele corporațiilor. Sînt cei care urlă că românii sînt leneși, proști, întreținuți care stau pe ajutor social. Apoi, jurnaliștii instituțiilor statului – care spun că, dacă vrem stat de drept, trebuie să lăsăm Justiția să îi calce în picioare pe toți, care apără interesele instituțiilor statului, cred despre ei că sînt de partea bună a forței. Jurnaliștii care se raportează exclusiv la oameni au frici multe. Foarte multe. Le e teamă că, dacă publicul nu e cu ei și nu-i susține – cea mai mare frică a mea e cînd mă uit dimineață pe audiență –, nu și-ar mai permite să aibă aceste poziții critice față de toată lumea. Fără public, noi nu ne luăm banii.“

Concluzia cea mai amară, însă, este cea subliniată de Andrei Crăciun, jurnalist la Recorder: „Nu cred că publicul e elementul-cheie în meseria asta, ci libertatea. Momentul cînd tu îți abandonezi libertatea e momentul cînd tu ai murit ca jurnalist.“

Cu alte cuvinte, în clipa în care te supui compromisului, cînd scrii sau susții altceva decît ceea ce crezi, îți schimbi de fapt meseria, iar din jurnalist devii un simplu funcționar.

Acest text a fost realizat într-un program de parteneriat cu Osservatorio Balcani e Caucaso pentru Centrul European de Presă şi Libertatea Presei (ECPMF), cu sprijinul Comisiei Europene. Responsabilitatea pentru conţinutul acestui text aparţine exclusiv revistei Dilema veche şi nu se poate în nici un fel considera că el ar reflecta punctul de vedere al Uniunii Europene.

Foto: flickr