Visul lui Adrian Sârbu
Demisia lui Adrian Sârbu din fruntea CME, compania-mamă a PRO TV, a făcut valuri-valuri săptămîna trecută, în presa de toate culorile. Dincolo de subtilităţile legate de business ale anunţului, e un moment bun ca să medităm asupra a ceea ce înseamnă fenomenul PRO.
Despre motivele punctuale ale demisiei am scris deja pe Comanescu.ro pe 21 august, ziua cînd Central European Media Enterprises (CME) a făcut anunţul oficial referitor la demisie. Nu voi intra în detalii, dar, recapitulînd, e vorba de faptul că Adrian Sârbu a imprimat celor 34 de posturi pe care le deţine compania în şase ţări din Europa Centrală şi de Est o strategie expansionistă, cu aspiraţii în general satisfăcute la poziţia de lider de piaţă şi cu grile cuprinzînd programe cu audienţe foarte mari. Toate acestea au venit la pachet cu pierderi financiare.
Dincolo de toate acestea, interesantă e cariera simbolică a creatorului de media. Am spus-o deja, şi nu numai eu: pe 1 decembrie 1995, cînd a lansat PRO TV-ul, Adrian Sârbu a provocat o revoluţie de mentalităţi. O bună parte a României s-a cablat imediat la noua realitate PRO, constînd în tunsoarea asimetrică a Andreei Esca, milionul şi hohotele de rîs livrate zilnic de Florin Călinescu, cascadoriile Gianinei Corondan la Meteo, filmele mai ceva ca „la video“ şi seriale gen Cracker, care întregeau pachetul. PRO-ul punea cireaşa, în mod repetat, pe tort, de Valentine’s Day, la cîte-o carte poştală, în alte zile speciale în care curtea postului din Pache Protopopescu se lăţea cam pînă la intersecţia dintre Carol şi Moşilor, datorită lumetului adunat acolo, doritor de căciuli PRO TV şi altele.
În acei ani, lucram la PRO TV, aşa că pot să vă povestesc despre discursurile pe care Adrian Sârbu le ţinea în „teleconferinţă“ (un simultan audio, la telefoane fixe interconectate). Prin fire şi prin aer zburau cuvinte şi sintagme ca „Biserica PRO“, „fenomenul PRO“, „Universitatea PRO“, „mentalul colectiv“, „excelenţă“ şi multe altele, asemănătoare.
Bineînţeles, PRO TV-ul nu a fost nici biserică şi nici şcoală (dacă nu punem la socoteală Universitatea Media şi colegiul PRO). Fenomen, însă, cu siguranţă. Identitatea postului a fost întărită de ideea de „generaţie PRO“, etalată într-o serie de concerte sponsorizate, la un moment dat, de Pepsi, cel de la care Adrian Sârbu a importat formula „the choice of a new generation“. Şi dublată, în plus, de strategia distinctă şi coerentă pe care o crease Andrei Gheorghe pentru PRO FM, lansînd şi susţinînd muzica românească într-un peisaj FM în care numai hit-urile globale intraseră, pînă atunci, în heavy rotation.
Ce s-a întîmplat ulterior? Într-un fel sau altul, PRO TV-ul a pierdut viteză, pînă la „umilul“ statut de lider autoritar de piaţă. Cifre care să arate de unde s-a produs pierderea nu există: sistemul de măsurare cu people meter funcţionează de-abia din 2001. Dar, în orice caz, singurul rival al PRO-ului era, înainte de 2000, TVR, iar acesta mai mult datorită acoperirii pe care o avea prin antenă terestră. Îmi amintesc vag doar de un studiu cantitativ care spunea că la matinalul lui Călinescu se uită aproximativ 4 milioane de oameni, mai mult decît consumul total de TV de astăzi. Şi era vorba de un interval orar ingrat pentru televiziune, care este urmărită mai ales seara.
Florin Călinescu a ieşit de pe post prin 2001, PRO TV şi-a pierdut relevanţa politică, dar a primit înlesniri la plata taxelor către stat de la autorităţile pesediste, ca mai toate televiziunile în epoca Năstase. Singura supervedetă lansată de post în acele vremuri nu a fost o „nativă“ PRO: Teo Trandafir, venită de la Tele 7abc şi Antena 1.
PRO TV începuse să funcţioneze ca o maşină de tipărit bani, păstrîndu-şi decenţa şi inventivitatea audiovizuală în destule locuri. Apoi, în 2007, a venit criza. Prin 2009, s-a dovedit că strategia lui Adrian Sârbu, ajuns CEO al CME, are costuri prea mari – şi nu numai în România, iar acesta şi Ronald Lauder au fost obligaţi să vîndă 31% din companie către Time Warner. După intrarea colosului de entertainment în acţionariat, era numai o chestiune de timp pînă cînd direcţia imprimată de Adrian Sârbu companiei avea să se schimbe. Pentru 2012, compania a raportat pierderi operaţionale globale de 488,2 milioane de dolari, iar la Ministerul de Finanţe din România se găseşte o situaţie conform căreia PRO TV-ul a ieşit pe minus cu aproape 26 de milioane de euro.
Între timp, tot pe criză, PRO TV a schimbat din nou piaţa TV autohtonă. Hit-ul Românii au talent a atins rating-uri de 26 de puncte, aducînd în faţa televizorului oameni care nu se mai aşezaseră de mult dinaintea acestuia. Antena 1 a reacţionat cu X-Factor, după care au apărut concursurile culinare MasterChef şi Top Chef. Peisajul TV din România a început să aducă cu cel din alte ţări, după ani dominaţi de pseudo-formate şi serialele încropite, gen Trăsniţi.
În toată povestea e o morală interesantă: PRO-ul PROsperă pe criză, la modul conceptual, iar ca să facă asta, pierde bani. E greu de ştiut care au fost motivele pentru care Adrian Sârbu s-a decis să investească în cele mai scumpe formate globale de entertainment, după 2009, dar emisiunile enumerate au ca numitor comun îndemnul către autoperfecţionare şi aspiraţia către statutul de star. Toate acestea sînt orice altceva decît intelectualism, dar merită să le comparăm cu emisiunile mondene prezente peste tot la noi, în care sînt umilite blonde dubioase sau sînt chinuite diverse rude cu probleme psihice ale celebrităţilor.
Desigur, însă, că nu poţi mulţumi pe toată lumea. Reacţii de felul „a manelizat România“ şi altele, cu cuvîntul „ţigan“ în ele, au apărut în mai toate locurile în care s-a scris despre demisia lui Adrian Sârbu. E de reflectat cît din toate acestea e dezgust intelectual autentic şi cît snobism cu conotaţii rasiste. Prin 2005, la zece ani de existenţă, PRO TV făcea valuri cu un Deşteaptă-te, române transformat în manea (alături de variante hip-hop, rock sau clasice). Bineînţeles, reacţiile au fost de acelaşi fel, asemănătoare cu cele din 1977, cînd Sex Pistols au lansat o versiune punk a imnului britanic God Save the Queen.
Sigur, PRO TV nu e Sex Pistols. Însă creaţia lui Adrian Sârbu are în ADN o anumită filozofie provocatoare, care se activează mai ales pe criză şi constă în asumarea unor entităţi sociale sau culturale precum romii, cultura de cartier (hip-hop-ul), argoul, un anumit gen de sexualizare.
Bineînţeles că o bună parte din lucrurile de mai sus ţine şi de calcule de audienţă/popularitate şi intră, în ultimă instanţă, în zodia kitsch-ului. Însă acesta e chiar domeniul televiziunii comerciale peste tot, de la liberalizarea frecvenţelor TV încoace.
Adrian Sârbu, creatorul PRO TV, a condus în mod autoritar toate instituţiile media prin care a trecut. În Cehia, pe cînd era numărul 1 la CME, angajaţii îl porecliseră Dracula. Nefilozofica filozofie de mai sus i se datorează în proporţie covîrşitoare şi are complexitatea unui vis din care fac parte, în ultimă instanţă, şi detractorii sau vocile critice. Afacerist abil, a ştiut să relaţioneze cu puterea politică, să finanţeze operaţiunea PRO cu ajutorul unui partener extern serios, CME, de la care a obţinut peste 100 de milioane de euro în urma vînzărilor. Ulterior, a urcat pînă la vîrful aceluiaşi CME, unde a întors cu susu-n jos tabelele cu cifre. Dincolo de decizii corporatiste, criză economică, strategii şi toate celelalte, explicaţia plecării din fruntea CME a fondatorului PRO e simplă ca bună ziua. Businessman-ul rapace e una şi aceeaşi persoană cu un visător incurabil şi capabil de a-şi transpune visele în realitate.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
