TVR - misune imposibilă
Cînd am auzit, în iunie 2005, de numirea lui Tudor Giurgiu la conducerea TVR, am fost de-a dreptul contrariat. Pe de o parte, îl cunoşteam pe Giurgiu ca un om normal, deschis la minte şi neimplicat în matrapazlîcuri politice sau economice, pe de altă parte, ştiam ce viespar este TVR. TVR a rămas o prelungire agonică a unei instituţii tipic comuniste, un colos industrial în care mulţi angajaţi, protejaţi pînă în pînzele albe de sindicat, funcţionează după vechiul principiu "timpul trece, leafa merge", un SIDEX în varianta lui neprivatizată. În plus, la baza funcţionării TVR stă o lege aberantă din perspectiva bunului-simţ democratic şi instituţional, dar extrem de profitabilă pentru jocurile politice de culise. Ce om cu scaun la cap ar accepta conducerea acestei structuri maligne? În 2005, am pus acceptarea postului de către Tudor Giurgiu pe seama naivităţii şi am deplîns faptul că un om OK s-a băgat, fără să ştie, într-o chestie care duhneşte de la o poştă. Este evident pentru oricine că, în datele de acum, TVR e o instituţie imposibil de reformat. Totul pleacă de la legea care stipulează ca partidele să numească preşedintele director general şi Consiliul de Administraţie, iar bugetul să fie aprobat în Parlament - ceea ce face ca TVR să nu poată ieşi niciodată cu adevărat de sub influenţa politicului. Ca să nu mai vorbim despre această invenţie - postul de preşedinte & director general - care nu face decît să încurce bunul mers al instituţiei. În ultimele luni, am auzit tot felul de lucruri urîte despre Tudor Giurgiu: că a fost o catastrofă la conducerea TVR, că a fost dictatorial şi absurd (vezi codul de ordine interioară, în care angajaţilor li se interzicea să dea declaraţii despre situaţia televiziunii), că dădea rar pe la serviciu şi nu ştia ce se întîmplă în instituţia pe care o conducea, că adevăratul şef al TVR era acel englez, Lovitt, pe care l-a umplut de bani, că şi-a angajat toţi prietenii şi protejaţii şi i-a fericit cu onorarii grase, că a căpuşat televiziunea cu tot felul de firme, unele dintre ele fiind ale lui sau ale soţiei, că, una peste alta, "a furat de-a rupt". În fine, acuze grave, venite din partea angajaţilor TVR, nemulţumiţi de politica lui managerială, sau din partea unor foşti angajaţi, mutaţi între timp la concurenţă, deci interesaţi să-i construiască o imagine cît mai proastă. Eu, ca telespectator, nu pot şti cît de adevărate sînt aceste acuze şi, în lipsa unor dovezi sau a unor hotărîri judecătoreşti, îi acord omului prezumţia de nevinovăţie. În fond, dacă a furat sau a căpuşat instituţia pe care a condus-o - asta numai justiţia poate să decidă. Pînă atunci, pot să observ că Tudor Giurgiu a încercat, şi pe alocuri a reuşit, să reformeze TVR. Din fotoliul meu de telespectator, pot să văd că programele acestei televiziuni s-au îmbunătăţit substanţial, că jurnalele de ştiri sînt cele mai echidistante politic din toată istoria postrevoluţionară a instituţiei, că televiziunea publică difuzează la ora actuală cele mai bune filme şi seriale, că TVR 2 şi-a căpătat o identitate şi că a devenit un post pe care-l urmăresc cu plăcere, că - ceea ce părea de necrezut - însuşi TVR Cultural a început să se modernizeze, că publicul TVR, în ansamblu, s-a întinerit simţitor. Trăgînd linie şi adunînd, nu e puţin lucru, pentru că nici un alt şef al TVR de pînă acum nu a îmbunătăţit în aşa măsură calitatea programelor. E adevărat, instituţia a avut anul trecut pierderi de 5,1 milioane de euro, în vreme ce Valentin Nicolau o lăsase cu 16 milioane de euro în cont. Nu discutăm acum cauzele pentru care s-au pierdut aceşti bani (unele dintre ele obiective - cum au fost renegocierea extrem de dezavantajoasă cu Electrica a plăţii taxei TV sau achitarea unor drepturi de autor fabuloase aflate în litigiu de ani buni şi care au făcut obiectul unei hotărîri judecătoreşti de-abia acum). Pînă la urmă, situaţia financiară a TVR este dezastruoasă. Dar îl preferăm pe un Valentin Nicolau, care a lăsat bani în visterie, dar pe vremea căruia instituţia era o jucărie în mîna lui Adrian Năstase?
