Fact: oferta posturilor TV româneşti e mai mult decît dezamăgitoare. Observaţie: din ce în ce mai multe persoane spun că nu se uită deloc la televizor. Rămîne însă întrebarea: dacă Domnul Snob Cultural a decis să-i facă felul televizorului à la Tudor Chirilă (apelez aici la memoria colectivă, fişierul 2010), Moni şi Iri dispar ca prin minune de pe micul ecran? Am trecut şi eu prin lungi perioade de post catodic, iar cînd puneam din nou în funcţiune maleficul obiect constatarea era că, între timp, grămada de gunoi s-a făcut şi mai mare. În mod clar, aruncarea televizorului nu e o soluţie – dacă nu cumva plănuieşti să te muţi într-un vîrf de munte, reuşeşti doar să te deconectezi de la un instrument, nu şi de la mass-media.  

În teorie, pe Internet poţi să alegi ce tip de produse culturale consumi, însă, la un moment dat, din click în click, vei da tocmai peste acel gen de conţinut din cauza căruia ţi-ai sacrificat televizorul. Vestea rea e că producţiile de prost-gust şi-au găsit o nouă casă (vezi serialul web Sclavele mele, care e misogin doar „în aparenţă“ – de fapt, nu e nimic altceva decît un bordel glorificat). Vestea bună e că Internetul a contribuit enorm la dezvoltarea unei culturi participative, care scoate receptorul din pasivitate şi îl provoacă la discuţie. Pot spune ce nu-mi place şi – mai important – pot spune ce-mi place, contribuind astfel la creşterea vizibilităţii acelor produse culturale care mă interesează. Iar pentru a fi un receptor cu adevărat activ, trebuie să fiu în stare să mă uit, printr-o lentilă critică, şi la acele produse ale căror fan sînt. Reperarea unor modele şi a unor stereotipuri cu care operează mass-media nu e deloc dificilă. Educaţia media se poate face individual, nu e nevoie de un cadru formal. Iar asta o demonstrează cel mai bine bloggerii. 

Vlogul şi remixul video, ca formă de critică media 

Una dintre bloggeriţele mele preferate, precum şi una dintre susţinătoarele educaţiei media este Anita Sarkeesian (http://www.feministfrequency.com). Cunoscută sub numele de feministfrequency pe YouTube, aceasta ţine un vlog în care vorbeşte despre cultura pop dintr-o perspectivă feministă, totul într-un limbaj accesibil. Printr-un clip foarte reuşit, Sarkeesian a contribuit considerabil la popularizarea testului Bechdel, un instrument interesant şi util pentru o verificare rapidă a prezenţei feminine în filme. Numele testului vine de la Alison Bechdel, cea care l-a creat în 1985, în banda desenată Dykes to Watch Out For. Pentru a trece testul, un film trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1) să aibă cel puţin două personaje feminine cu nume, care 2) intră în dialog, şi care 3) vorbesc şi despre altceva în afară de bărbaţi. Sînt nişte condiţii rezonabile, nu? Ei bine, lista filmelor (americane mainstream) care nu trec testul e kilometrică. Clipul The Bechdel Test for Women are peste 300.000 de vizualizări pe YouTube, ceea ce poate părea puţin, însă pentru un nume de utilizator care conţine „the F word“, numărul de vizualizări e chiar impresionant. Printre subiectele abordate în cele mai recente clipuri se numără poveştile femeilor şi filmele de Oscar, True Grit (Ethan şi Joel Coen, 2010), Sucker Punch (Zack Snyder, 2011), şi recomand mai ales seria „Tropi versus femei“ (Tropes versus Women), care deocamdată are doar două intrări: The Manic Pixie Dream Girl, respectiv Women in Refrigerators.  

Anita Sarkeesian e implicată şi în proiectul „Political Remix Video“ (http://www.politicalremixvideo.com), care promovează remixul video ca formă de critică. În ciuda numelui, clipurile nu abordează doar teme politice, ci şi teme de cultură pop. De altfel, practica de vidding (tăierea clipurilor şi folosirea unui cîntec pentru naraţiune) a fost începută în anii ’70 de fani, în principal femei, ai serialelor SF şi fantasy. Scopul nu era critica, ci explorarea nenumăratelor posibilităţi de interpretare a materialului sursă. Înainte de editarea digitală şi YouTube, instrumente la îndemîna oricui (cel puţin în teorie) şi uşor de utilizat au fost diapozitivele şi casetele video, iar convenţiile şi comunităţile de fani constituiau mediul de distribuţie. Cele mai multe fan vids care se regăsesc acum pe YouTube sînt realizate de fani care pur şi simplu doresc să-şi exprime preferinţa pentru un personaj sau pentru un anumit arc al poveştii. Clipurile promovate de „Political Remix Video“, în schimb, sînt extrem de bine realizate şi remixate, în aşa fel încît să exprime o critică sau să evidenţieze un mesaj latent din materialul sursă. Anita Sarkeesian spune că a fi fan înseamnă a savura, a te bucura de personajele şi poveştile pe care le iubeşti, dar în acelaşi timp a le privi critic, pentru a identifica stereotipurile negative care pot amplifica şi perpetua norme sociale opresive. Iar remixul video e o formă prin care fanii se pot implica atît creativ, cît şi critic, în media.  

Aca/Fan 

Anita Sarkeesian explică alegerea vlogului ca formă de exprimare, prin faptul că instituţiile de învăţămînt şi mediul academic sînt ostile culturii pop. Din păcate, aşa e – tocmai de aceea e atît de reconfortant cînd găseşti excepţii. Henry Jenkins (http://www.henryjenkins.org) e profesor universitar şi fan. „Aca/Fan“ e numele pe care l-a dat acestei creaturi hibride care este atît academician, cît şi fan. Scopul său este acela de a construi o punte între mediul academic, cu teoriile sale culturale, şi consumatorii de produse media. La MIT, Jenkins a creat programul de Studii Media Comparative, iar ca susţinător al educaţiei media a creat proiectul „New Media Literacies“. Deşi Jenkins operează cu termeni şi concepte pe care le-a explicat în cărţile sale, nu e nevoie să le fi citit pentru a-i putea urmări blogul. Două concepte care revin sînt „cultură de convergenţă“ şi „transmedia storytelling“. Primul concept se referă la transformările generate de intersectarea mediei tradiţionale cu cele noi. Iar „transmedia storytelling“ e modelul pe care industria de divertisment va fi nevoită să-l adopte pentru a atrage şi pentru a menţine interesul fanilor. Conţinutul publicat pe blog e relevant pentru oricine e interesat de studii media, dar şi pentru fani, gameri sau oricine face sau se gîndeşte să facă videoclipuri DIY.  

Mi-ar plăcea să dau asemenea exemple şi din blogosfera românească. Din păcate, rareori m-am împiedicat de bloguri care se ocupă mai mult sau mai puţin de critică media, şi acestea nu sînt actualizate în mod regulat, astfel că nu-mi pot forma o părere clară despre conţinutul oferit şi, cu atît mai puţin, despre impactul pe care l-ar putea avea. Dar mă gîndesc aşa: dacă cei care spun că media româneşti se află cam pe unde se aflau cele occidentale în anii ’70 au dreptate, deci în era „blood and guts tv“ (sper că nu avem şi noi „nevoie“ de o Christine Chubbuck), iar remixul video a apărut tot în anii ’70, poate că nu e prea tîrziu pentru o educaţie media. Deocamdată, studiu individual. Despre programe implementate în şcoli mai vorbim peste vreo zece ani.

Anamaria Dobinciuc este absolventă a masteratului de Societate mediatică, Facultatea de Studii Europene, UBB Cluj-Napoca.