Reţete moralizatoare
La posturile de televiziune de la noi, poţi vedea cel mai des filme cu băieţi supăraţi care învîrt cu pasiune arme la fel de supărate, posesori de priviri tăioase şi de muşchi la vedere, şi transpiraţi, pentru sporirea efectului. Este vorba de producţii de categoria B, luate la kilogram, pe doi lei, pe care televiziunile noastre le dau cu repetiţie, parcă să ni se întipărească mai bine în minte. Dacă nu vrei scene cu pac-pac şi cafteli ridicole, te poţi uita la un post cuminte, care dă filme liniştite, aşa-zis "de familie". Este vorba de Hallmark, unde lucrurile par mai umane: poveşti cu vieţi de oameni normali, fără mitraliere şi cunoştinţe de arte marţiale. Problema cu filmele de la Hallmark e tocmai că sînt prea cuminţi şi didactice (nu mă refer la serialele poliţiste englezeşti, care sînt OK pentru genul lor). Acolo poţi să fii sigur întotdeauna că filmul pe care-l vezi e făcut să ilustreze o teză, să-ţi bage o morală pe gît, să te înveţe că prejudecăţile cu privire la cei de lîngă tine nu sînt bune. Totul, desigur, sub îndrumarea destoinică a corectitudinii politice. Eşti dus de mînă şi dădăcit că persoanele cu handicap trebuie tratate ca nişte oameni normali, că femeile sînt mai puternice şi mai oneste decît bărbaţii, că oamenii de culoare sînt nişte cetăţeni valoroşi. Desigur, toate aceste idei sînt lăudabile în sine, deranjant este tonul demonstrativ din astfel de filme, faptul că ele nu au altă menire decît să-ţi livreze învăţăminte preţioase despre lume şi viaţă, care să facă din tine un cetăţean american model. În plus, filmele sînt schematice şi absolut previzibile - şi, din acest punct de vedere, nu se deosebesc prea mult de cele cu commando sau interlopi. În această atmosferă generală de previzibilitate, de plictis televizual - fie că e cu multe arme, fie că e cu dovezi de toleranţă - un film ca American History X, pe care l-am putut vedea week-end-ul trecut la ProCinema, nu poate fi decît o benefică gură de aer respirabil. Pelicula regizată de Tony Kaye tratează unul dintre subiectele sensibile pe care corectitudinea politică le-a îngropat sub tone de balast didacticist şi fără mize artistice. Este vorba de problemele inter-rasiale din Statele Unite. Ei bine, filmul acesta are marea calitate că nu prezintă lucrurile în alb şi negru şi că ţine cont de nuanţele pe care ni le rezervă întotdeauna realitatea. Derek Vinyard (Edward Norton) este un tînăr skinhead, cu svastica tatuată, mare, în dreptul inimii. Are discursuri rasiste şi antisemite şi, la un moment dat, omoară cu bestialitate doi bărbaţi de culoare veniţi să-i spargă maşina. Intră la puşcărie, acolo este maltratat de alţi neonazişti, dar este salvat de răzbunarea găştii deţinuţilor de culoare, tocmai de un coleg negru. Iese din puşcărie vindecat de nazism şi încearcă să-l aducă pe drumul cel bun şi pe fratele său mai mic, Danny (Edward Furlong), care, avîndu-l pe el ca model, devenise la rîndul lui un membru de bază al bandei de skinheads. Pînă aici, totul pare după reţetă: monstrul rasist se îmblînzeşte, în faţa dovezilor de umanitate venite din partea unui individ de culoare. Numai că povestea filmului nu e, de fapt, aşa de simplă - aşa cum nici realitatea nu se lasă băgată cu forţa în schemele moralizatoare. În American History X, negrii nu sînt nişte îngeri năpăstuiţi, iar albii rasişti - nişte fiare şi atît. Derek a devenit rasist pentru că tatăl lui, pompier de meserie, fusese împuşcat de un dealer de droguri negru, în timp ce încerca să-l salveze dintr-un incendiu. În plus, finalul filmului răstoarnă orice reţetă corectă politic: după ce este convins de fratele său să nu mai frecventeze gaşca neo-naziştilor, Danny este împuşcat în toaleta liceului, de către un coleg de culoare. Pe scurt, cred că problemele legate de rasism nu se rezolvă cosmetizînd viaţa prin filme insipide şi tratînd telespectatorii ca pe nişte copii cretini. Dacă privim în faţă provocările pe care ni le rezervă realitatea, sîntem mult mai cîştigaţi.
