Neo-burlesque şi pin-up - nostalgii retro
Burlesque: Vis împlinit este povestea lui Ali (Christina Aguilera), o fată dintr-un orăşel american, care pleacă în Los Angeles, unde, mai mult din întîmplare, ajunge în lumea burlescului. Cei mai optimişti spun că burlescul va cîştiga o mai mare vizibilitate datorită filmului. Dar oare are nevoie burlescul de Burlesque? În ultimii ani, (neo-)burlescul s-a bucurat de o popularitate crescîndă, dovadă fiind nenumăratele cluburi, festivaluri, site-uri, cărţi, documentare. Public (mixt) pentru acest gen de divertisment există deja şi dacă Burlesque va reuşi să atragă un public nou e discutabil. Pe lîngă faptul că filmul e un clişeu hollywoodian de la un capăt la altul (un Coyote Ugly într-un ambalaj diferit), acesta are prea puţin de-a face cu burlescul autentic.
De fapt, ce este burlescul? Spectacolul burlesc este o formă de divertisment care combină parodia, pastişa, grotescul. Adresat clasei de mijloc şi popular la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, genul a fost din ce în ce mai mult redus la nuditate, accentul căzînd pe strip, şi mai puţin pe tease. Astfel că striptease-ul, aşa cum e cunoscut în prezent, a fost tot ce a mai rămas din moştenirea burlescului. La începutul anilor ’90 însă, burlescul şi-a făcut, timid, reapariţia pe scenele cluburilor, iar în ultimii ani a cîştigat din ce în ce mai mulţi fani. Noul burlesc reprezintă o reinterpretare a burlescului clasic şi, deşi stilurile sînt numeroase, nu orice poate trece drept burlesc. Spectacolul din Burlesque nu duce lipsă de glamour – unul dintre elementele-cheie ale genului –, însă coregrafia seamănă mai mult cu cea a grupului Pussycat Dolls. Spectacolele Pussycat Dolls (din perioada pre-franciză-pop) erau vîndute ca burlesc modern, ceea ce a ajutat la popularitatea grupului, atît la public cît şi în rîndul vedetelor (de altfel, Christina Aguilera s-a numărat printre vedetele care au fost pe scenă cu Pussycat Dolls). Însă, pe scena burlescului, spectacolul grupului nu era recunoscut ca fiind burlesc autentic. Chiar şi Dita Von Teese, regina burlescului, a declarat că o bucură tranziţia înspre pop făcută de fetele de la Pussycat Dolls, pentru că ceea ce făceau ele nu era burlesc.
Dacă Burlesque prezintă un burlesc mainstream, a cărui autenticitate poate fi pusă sub semnul întrebării, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Tournée, filmul care i-a adus lui Mathieu Amalric Premiul pentru regie la Cannes, în 2010. Filmul urmăreşte o trupă americană de burlesc în turneu prin Franţa, rolurile artiştilor fiind jucate chiar de performeri celebri pe scena burlescului american: Mimi Le Meaux, Kitten on the Keys, Dirty Martini, Julie Atlas Muz, Evie Lovelle şi Rocky Roulette (singurul bărbat din acest grup, însă nu şi singurul bărbat care practică acest gen de divertisment). Numerele acestora încorporează cam toate elementele care se regăsesc în definiţia burlescului clasic, accentul fiind pus de umorul cu tentă sexuală.
De-a lungul filmului Tournée se repetă o replică adresată producătorului Joachim, personajul lui Amalric: „Nu e spectacolul tău!“. Iar într-un interviu din cadrul filmului, artistele insistă pe faptul că numerele lor sînt concepute de ele însele şi că nici un bărbat nu are controlul asupra spectacolului, noul burlesc fiind făcut de femei pentru alte femei. De unde vine şi întrebarea: E burlescul feminist? Pentru feministele din al doilea val, noul burlesc, precum şi toată această reînviere a culturii retro reprezintă un uriaş pas înapoi şi chiar o trădare. Feministele din al treilea val însă îmbrăţişează noul burlesc ca o formă de exprimare a sexualităţii feminine, care se face în parametri stabiliţi de femei. Rămîne însă problema obiectificării, respectiv a efectului pe care îl au imaginile promovate de burlesc. Cu ce sînt acestea diferite de obişnuitele reprezentări ale femeilor în mass-media? Faptul că artistele au control şi asupra pin-up-urilor – fotografiile folosite pentru promovarea spectacolelor – conferă un grad ridicat de neclaritate cînd vine vorba de dihotomia obiect-subiect. Însă efectul nu se deosebeşte de cel al imaginilor din revistele pentru bărbaţi – bărbaţii îşi doresc femei ca cele pe care le văd în pin-up-uri, iar femeile îşi doresc să fie ca ele.
Dita Von Teese declara într-un interviu că noul burlesc e un răspuns la idealul de frumuseţe promovat de media, referindu-se însă la doar două atribute: blondă şi bronzată. De altfel, noul burlesc chiar îşi propune să promoveze o diversitate de corpuri, aşa cum reiese şi din Tournée. Adevărul este însă că starurile burlescului, cele ca Von Teese, care ajung să fie acceptate şi promovate de media mainstream, sînt frumoase în mod tradiţional: slabe şi albe – atributele care primează.
O alternativă la idealul de frumuseţe promovat de media mainstream propune şi site-ul Suicide Girls, care a fost înfiinţat în 2001 de către Alec Jain şi Selena Mooney, numele fiind ales dintr-un roman de Chuck Palahniuk, Survivor, şi referindu-se la „suicid social“, i.e. nonconformism. Suicide Girls a fost creat cu scopul de a oferi femeilor control asupra felului în care este prezentată sexualitatea lor, fiind astfel o alternativă la Playboy. Site-ul conţine jurnale online, profiluri şi fotografii nud ale unor tinere femei care au tatuaje şi/sau piercinguri. Practic, site-ul este centrat pe cultura punk, goth, retro, indie sau DIY (do-it-yourself). Mai trebuie menţionat că Suicide Girls este un site comercial. O parte din conţinut este accesibil oricărui vizitator (interviuri, ştiri), însă fotografiile nud ale modelelor sînt accesibile doar membrilor. De asemenea, există şi mărfuri marca Suicide Girls (DVD-uri, CD-uri, cărţi, tricouri etc.), precum şi show-uri live de inspiraţie burlesque sau cabaret. Popularitatea site-ului este explicată prin faptul că promovează o diversitate de imagini de frumuseţe, şi este privit ca un loc unde se pune accentul atît pe frumuseţe cît şi pe inteligenţă.
Deşi creatorii site-ului nu folosesc cuvîntul „feminist“ pentru a-l descrie, Suicide Girls este adesea prezentat ca un site feminist, şi asta deoarece modelele deţin controlul asupra modului în care sînt reprezentate. Acestea nu sînt doar obiecte, ci şi subiecte – prin faptul că participă la producerea propriilor imagini. În plus, prin tatuaje şi piercinguri, se „deviază“ de la normele convenţionale de frumuseţe feminină impuse de mass-media mainstream. Cu toate acestea, Suicide Girls a fost criticat, la doar un an după lansare, de revista feministă Bitch, tocmai pentru lipsa de diversitate. În ciuda tatuajelor şi culorilor trăznite de păr, modelele intră în standardele mainstream: acestea sînt slabe, albe şi frumoase în mod tradiţional. De fapt, chiar şi unul dintre creatorii site-ului recunoaşte că în media occidentale există un ideal de frumuseţe care dictează şi modul în care ei aleg modelele Suicide Girls. Din 2002, de cînd a fost realizată recenzia din Bitch, site-ul s-a dezvoltat mult, şi a depăşit graniţele Statelor Unite. Astfel, se observă o oarecare diversitate, dar modelele de culoare, hispanice sau asiatice sau cele plus size sînt mai degrabă excepţii decît regula, aşa cum s-ar putea aştepta cineva care citeşte descrierea site-ului.
Anamaria Dobinciuc este absolventă a masteratului de Societate mediatică, Facultatea de Studii Europene, UBB Cluj.
