De paradă
Am urmărit şi anul acesta, pe 1 Decembrie, cum au transmis televiziunile parada militară de la Arcul de Triumf. Schimbam canalele şi parcă urmăream un singur post. Aceleaşi cadre luate de pe margine, de pe Arcul de Triumf sau de pe macara, aceleaşi imagini - cînd cu cei care defilau, cînd cu politicienii care asistau solemni la eveniment -, aceleaşi comentarii din off, emise de jurnalişti şi de invitaţii din studiouri. Pe ecran vedeam tancuri sau tab-uri şi mi se vorbea despre extraordinara putere de foc a acestora (cum puţine alte tancuri din lume au), cînd defilau trupele de la SRI mi se atrăgea atenţia asupra frumuseţii sereistelor, cînd trecea unitatea de gardă îmi erau lăudate superbele uniforme, rămase neschimbate de pe vremea lui Cuza. Totul pe un ton festivist şi cu subtextul "iată ce buni şi tari sîntem noi, ce armată performantă avem". Din cînd în cînd, camera de luat vederi prindea în cadru o înaltă faţă bisericească amestecată printre politicieni, pentru a sublinia legătura (istorică, desigur) dintre Armată şi Biserică, cele două instituţii aflate în topul încrederii populaţiei. Nimeni nu-şi mai amintea de starea deplorabilă a tehnicii militare cu care e dotată armata noastră, de avioanele de luptă care cad cînd ţi-e lumea mai dragă, de scandalurile în care e implicat SRI-ul. De data aceasta, aveam cele mai performante arme din lume, iar despre SRI se putea spune doar că are nişte angajate foarte frumoase (dacă uniforma are, în general, calităţi afrodiziace pentru publicul feminin, iată că oferim ceva pe măsură şi publicului masculin...). În asemenea ocazii (şi nu numai), ne îmbătăm cu apă rece şi facem tot posibilul să uităm cît de amărîţi sîntem de fapt. Obţinem acelaşi lucru şi cînd privim obsesiv imaginea cosmetizată a trecutului. Prezentul e frustrant, prin urmare încercăm să ne compensăm complexele de inferioritate făurind un trecut glorios. Şi oferindu-ne, din cînd în cînd, circ festivisto-naţional, bun să ne facă să uităm de realele probleme cu care ne confruntăm. Uneori se întîmplă ca acest circ să fie evident ridicol - aşa cum s-a întîmplat cu defilarea de la Alba Iulia, pe care am putut-o vedea la toate emisiunile de ştiri. Acolo au mărşăluit cîţiva militari buimaci, urmaţi de indivizi călare, îmbrăcaţi în costume naţionale. La un moment dat, unul din aceşti bărbaţi făloşi, scoşi parcă din cutiile de plastic transparent de la Artizanat, a căzut, foarte comic, de pe cal. În difuzoare se cînta, desigur, "Noi sîntem români!". Singurul post care a oferit o alternativă la discursul festivist generalizat a fost TVR Cultural. Sîmbătă, la ora 10, pe cînd toate celelalte posturi dădeau imagini de la parada militară, Culturalul difuza o emisiune care punea în discuţie tocmai apetitul pentru festivisme cu ocazia Zilei Naţionale. Erau acolo diferiţi oameni de cultură care spuneau lucruri de bun-simţ (cel mai mult mi-a plăcut intervenţia Speranţei Rădulescu). Din păcate, personajul central al emisiunii a fost Mădălin Voicu - iată că Mădălin Voicu nu este numai invitatul ideal pentru şuşele de televiziune care au nevoie de cineva slobod la gură şi cu cămaşa descheiată pe piept, ci e perfect şi pentru postul cultural... Revenind la parada militară, mă întrebam, în timp ce vedeam la televizor tancurile, blindatele sau lansatoarele de rachete, ce rost mai are astăzi o astfel de desfăşurare de forţe. Parada militară îşi avea menirea ei - la Moscova sau la Bucureşti - în timpul războiului rece, cînd trebuia să le demonstrezi celorlalţi ce tare eşti tu. Acum, faţă de cine mai vrem să ne încordăm muşchii, pe cine mai vrem să impresionăm? Răspunsul este simplu: pe noi înşine. Dacă tot nu mai putem face paradă pentru ceilalţi cu muşchii noştri, măcar să ni-i admirăm în oglindă. Şi aşa putem şi noi să ne autosugestionăm că bicepşii noştri flasci aduc, întrucîtva, cu cei cu care sînt dotaţi băieţii duri din filmele americane.