Care presă?

Să recapitulăm: Sorin Roşca Stănescu îi transmite preşedintelui Agenţiei Naţionale de Integritate, Cătălin Macovei, că ar avea un document care-l pune într-o lumină proastă pe şeful ANI. Drept urmare, are loc o întîlnire, mijlocită de Bogdan Chirieac, prieten cu Macovei. La întîlnire, SRS e de la început agresiv şi la pertu cu un demnitar al statului, timorat, care îi vorbeşte cu "dumneavoastră". În loc să spună "măi, scuză-mă, n-am ştiut despre ce e vorba, hai să mergem!", "prietenul" Chirieac asistă impasibil " pe alocuri rîzînd " la interogatoriu. SRS va scrie mai tîrziu. "Care şantaj?". Păi, să vedem: eu am un document care e nasol pentru tine şi vreau de la tine nişte informaţii " cum se cheamă asta? Faptul că Macovei continuă discuţia şi după ce se lămureşte că era vorba despre un act banal (semnătură ca martor, înainte de a fi demnitar, pe un împrumut între persoane fizice) nu are, pînă la proba contrarie, decît două explicaţii: fie se temea că SRS îl are şi cu altceva la mînă, fie voia să-l provoace să spună cît mai multe. Oricum, cineva înregistrează atît conversaţia de la masă, cît şi pe cele din maşină, între cei doi "prieteni", şi apoi oferă înregistrarea unui ziar, care o face publică. Schimburile de replici " necontestate de către nici unul dintre cei trei " ne arată nu numai un demnitar ca o cîrpă şi doi ziarişti cu o moralitate foarte stranie, ci şi un limbaj, atitudini şi concepţii foarte departe de imaginea publică a cel puţin doi dintre ei. Timp de 24 de ore, un singur alt canal de presă, B1 TV, discută cazul. Ulterior, îl ia la puricat toată lumea. Foarte repede însă, tema discuţiei deviază. Interesant nu pare atît răspunsul la întrebarea "a fost sau nu o tentativă de şantaj?". O fire suspicioasă ar putea crede că acest aspect a fost expediat pentru a evita discuţiile despre funie în casa spînzuratului. Prioritar nu se dovedeşte nici măcar subiectul "cine înregistrează pe cine, cu ce scop şi cu ce drept". Asta " în mod evident " pentru că de fapt toată lumea se bucură cînd apare aşa ceva, şi pentru informaţiile în sine, şi ca să aibă ce discuta. Dar cel mai interesant pare, pentru comentatori, subiectul... încercărilor de a discredita presa. Ale cui? Ale lui Traian Băsescu! Ce-are baba cu mitraliera? Are! Trebuie să aibă. Mi-am adus aminte " păstrînd toate proporţiile " că, la premiera filmului Patul conjugal de la Sala Palatului, Mircea Daneliuc atîrnase un banner care reproducea sarcastic comandamentul acelor ani: "Coposu e de vină". Rapid, Cătălin Macovei, interlocutorii săi, miniştrii cu presupuse conturi în străinătate, serviciile secrete, tehnica operativă (de pildă, pe ce suport pot fi înregistrate continuu cinci-şase ore de conversaţie, adică inclusiv deplasarea către şi de la Snagov) " toate cad în planul al doilea. Prim-plan: "Tunurile pe presă". Nici mai mult, nici mai puţin. Trecînd peste ironia cumplită că presupusele tunuri trag chiar din presă, că respectivii jurnalişti se tînguie legat de ceea ce ei înşişi promovează ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă " este cazul să ne întrebăm, încă o dată, despre ce vorbim (ca să cităm o replică obsesivă a lui Bogdan Chirieac). Care presă? Căci Casandrele de serviciu slujesc o metonimie paranoică: ei sînt presa, tot astfel cum pentru Ludovic al XIV-lea statul era el. În România există cîteva zeci de mii de jurnalişti. Marea lor majoritate chiar fac " mai bine sau mai rău " presă, adică: ştiri, documentare, reportaje, transmisii în direct, interviuri, anchete. Datul cu părerea, inclusiv editorialul, vin după acestea în definirea activităţii jurnalistice. În particular, tipul românesc de "moderator", care moare să şi răspundă, nu numai să pună întrebări (la care, de altfel, de cele mai multe ori nici nu aşteaptă răspunsul) " cu excepţiile de rigoare " ţine tot de dat cu părerea. Or, nici unul dintre zecile de mii de jurnalişti, care aleargă la locul unui incendiu, pîndesc o declaraţie pe holurile Parlamentului şi la uşile partidelor, bat munţii în căutarea României reale, ba chiar pleacă pe fronturi de luptă, nu avea cum să fie afectat de scandalul "El Capitan" (al treilea restaurant căruia i se face o inedită reclamă!). Ei trăiesc şi muncesc nu "în altă ligă" (aşa cum nedrept pare să se impună din celebra discuţie), pentru că asta ar presupune o ierarhie de promovare " ci de-a dreptul în altă lume. Spre cinstea lor. Există totuşi un mecanism prin care jurnaliştii obişnuiţi (şi majoritari, insist) puteau fi afectaţi, dar nu direct, ci indirect: tocmai prin "asimilarea" practicată de cei care se consideră exponenţii presei. Mecanismul nu este, de altfel, vreo noutate. L-au rodat mai toţi conducătorii de instituţii româneşti, de 20 de ani încoace: confruntaţi cu vreo acuzaţie personală, ei sar şi strigă: "Este denigrată Armata (sau Biserica sau nobila profesie a medicilor sau nobila profesie a profesorilor " după caz)!". Dai în tata " dai în mine, dai în fabrici şi uzine. Un alt lucru pe care mi l-a amintit întreaga şi urîta tărăşenie este o declaraţie halucinantă a celei care a fost o mare vedetă TV, Teo Trandafir. Într-un interviu din decembrie 2008 pe care Jurnalul naţional l-a avut pînă recent postat pe prima pagină a site-ului său, ea afirmă: "Vrei să-ţi spun părerea mea despre oamenii de televiziune? Sîntem toţi nişte măscărici demni de scîrbă". Toţi! Adică şi Ioan Grigorescu, şi Cristian Tabără, şi Eugenia Vodă, da? Vă daţi seama cît de gravă e identificarea făcută între "eu", "cei ca mine" şi "toţi"? Fără îndoială, simpatica realizatoare aştepta şi aplauze pentru sinceritatea ei autocritică! Chiar dacă s-ar fi referit doar la divertismentul TV, tot ar fi fost o susţinere năucă, pentru că divertisment înseamnă şi Tezaur folcloric, şi serile din Club A, şi multe alte lucruri perfect onorabile. Staţi liniştiţi. Au trecut vremurile " postdecembriste! " în care jurnaliştii riscau să fie arestaţi, bătuţi, încarceraţi, călcaţi în picioare de mineri, vremurile în care obedienţa faţă de guvernanţi era cumpărată prin publicitate de stat, vremurile în care în instituţii media publice existau persoane non grata. Şi nimeni, azi, chiar dacă-şi propune să pună "tunurile" pe ea, nu poate discredita presa şi meseria de jurnalist. Doar, desigur, unii dintre jurnalişti.