Boethius, precursorul lui Gigi Becali
În 2014 și 2015, deținuții din România au publicat nu mai puțin de 415 lucrări științifice, lucru care le-a scurtat timpul de detenție cu 415 luni, a socotit pentru noi The Guardian, justificîndu‑și pe deplin numele bicentenar. Revoltător, nu? Ei bine, haideți să nu. Să-i luăm pe corupții României de autori și oameni de știință, în contextul istoriei mondiale a culturii, și să vedem ce iese de-aici.
Primul precursor notoriu al domnilor George Copos, Gigi Becali și Dan Voiculescu a fost Boethius, care pe la 523 î.H. era în ceea ce se cheamă azi arest preventiv, pentru trădare, motiv pentru care avea să și fie executat un an mai tîrziu. Între timp, în detenție, a apucat să scrie De consolatione philosophiæ, un compendiu moral-religios devenit, ulterior, bestseller al întregului Ev Mediu. Boethius se înscrie în linia moraliștilor de închisoare, în care s‑au mai situat John Bunyan, cu Calea Pelerinului, sau Oscar Wilde, cu De profundis. Primul ajunsese la pușcărie pentru că slujise acolo unde nu trebuie, iar al doilea, pentru indecență.
Se pare, deci, că autorii care scriu în închisoare împinși de propria lor situație către problematizare morală și, uneori, către Dumnezeu. Autorii lor. Fiindcă pe ai noștri îi rod alte lucruri. Conform datelor publicate anul trecut în ziarul Gândul, într-un articol intitulat cu maximă nerușinare „Biblioteca pentru hoți“, afaceristul Dinel Staicu scrisese pînă la jumătatea anului trecut șapte cărți de business, dar și de macroeconomie, de la fiscalitate la globalizare și piața mondială de capital. George Copos, în schimb, a scris cinci volume despre Evul Mediu și turism. Dan Voiculescu e amintit cu lucrări de economie (că de aia i se zice Dom’ Profesor), dar și cu, probabil, cel mai stupid titlu de lucrare științifică de pușcărie din România, Omenirea, încotro?.
Singurul care a luat-o pe calea Domnului pare a fi, pînă la proba contrarie, Gigi Becali, care, pe lîngă diferite volume autobiografice despre Steaua și politică, publică și Muntele Athos, patria ortodoxiei. Pentru toți ceilalți, celula e o simplă haltă, o vizită la o sală de fitness literar, care nu pare să-i abată de la corvezile zilnice. Cînd nu dăm mită, ne roade fiscalitatea și-așa mai departe.
Înapoi în pușcăriile lor, ale celorlalți: de acolo a mai scris și Cervantes, o bucată de Don Quijote, cu care s-a salvat prin vis pe el și pe noi toți, ceilalți. Pe cînd era reținut la Castelul din Wartburg, Luther, metodic cum îl știm, a tradus Biblia în germană. Napoleon și-a dictat memoriile pe insula Sfînta Elena, o pușcărie cu ziduri de ocean care l-a și omorît destul de repede. Tot probleme existențiale, justificări. La noi, procurorii care au luat mită scriu despre sistemul judiciar, evazioniștii fiscali despre fotbal, în timp ce despre evaziune fiscală scrie doar un violator, Dragoș Virgiliu Oprea. De cele veșnice se mai ocupă, alături de Becali, numai Aurel Enea, zis Măcelarul din Petroșani, în a cărui bibliografie se află Evoluție versus creație, plus o tînără ucisă, făcută bucăți și aruncată în Mureș. Deși Adevărul zice însă că Măcelarul s-a făcut darwinist după ce-a scris cartea.
Dar să nu ne grăbim cu elogiile la adresa străinilor, fiindcă în istoria mondială a literaturii de temniță apare și un alt gen de autori. Violatorul și Măcelarul fac posibilă analogia cu John Cleland, care s-a îndeletnicit din închisoare, pe la 1740, cu ceva apropiat de pornografie, adică Memoriile unei tinere de plăcere. Vreo 50 de ani mai tîrziu, Marchizul de Sade a înșirat Justine în două săptămîni, la Bastilia, alături de vreo 11 romane și încă niște lucruri scrise în închisoare. Pentru gloria literelor românești, nu ne rămîne decît să sperăm că opurile Măcelarului și ale violatorului au valoare literară, că științifică au cu siguranță, conform autorităților. Altfel, am sta la fel de rău ca nemții, fiindcă un anume Adolf H. și-a început Mein Kampf tot la pușcărie, dictîndu-i-o lui Hess.
Există totuși un numitor comun al tuturor autorilor români și străini amintiți mai sus: închisoarea te face productiv. Să trecem și la niște cifre. Dacă tot vorbeam de lucruri indecente, Chris Offutt, în New York Magazine, publică o mișcătoare (pe bune!) confesiune intitulată „Tatăl meu, pornograful“, referitoare la viața și opera lui Andrew Jefferson Offutt V, autor a 130 de volume deocheate, în 18 ani. În perioada de maximă productivitate, Offutt V Senior scria cam o carte pe lună. Adică exact atîta cît îți scade legea românească din pedeapsă dacă scrii un volum. Dacă Evul Mediu al lui Copos și dilemele creaționiste ale Măcelarului vi se par mai științifice decît pornografiile lui Offut V, căutați „How to write a book în 30 days“ pe Net și o să găsiți vreo 37.000 de răspunsuri. Clar, se poate.
În virtutea acestei constatări, putem spune că legea românească este apreciativă în privința eforturilor de îndreptare ale marilor corupți, fie acestea însăilături despre fiscalitate, fantasmagorii despre Evul Mediu sau Muntele Athos ori dileme de Gîgă gen Omenirea, încotro?, corupți cărora, la un ritm presupus de o carte pe lună, le înjumătățește pedepsele. În cazul micilor găinari însă, ea se transformă într-o aporie din clasa Ahile și broasca țestoasă, numai că pe dos. Ce vreau să spun cu asta: dacă ai de făcut doi, zece sau o sută de ani de pușcărie, e OK: scrii în prima lună o carte, ți se scade o lună. Într-a doua, scrii a doua carte, mai pierzi o lună și tot așa. La doi ani de pușcărie pierzi unul, la zece, cinci, e simplu. Dar ce ne facem cu găinarii care stau o lună la pușcărie? Să zicem că scriu o carte. Li se scade o lună din pedeapsă. Justiția română are să le dea înapoi, cu alte cuvinte, o lună de pușcărie.
De chestia asta am putea scăpa cu un articol nou în Constituție, care să oblige judecătorii să dea sentințe de un număr par de luni. Nu de alta, dar dincolo de găinari, și în cazul marilor corupți dă cu zecimală.
În rest, nu mai trec prin chestiunea plagiatelor din închisoare, fiindcă mă-ncăpățînez să-i consider nu numai pe Boethius și Cervantes, ci și pe Copos, Voiculescu și Dinel Staicu literați. Din acest punct de vedere, concluzia e clară: cei mai mulți autori români de literatură de pușcărie, ca să le zicem așa, scriu din pușcărie ca și cum n-ar fi în pușcărie: geopolitică, economie, drept, turism. Căința, consolarea, Dumnezeu și problemele existențiale sînt, în România, doar apanajul lui Gigi Becali și, cel mult, al Măcelarului din Petroșani.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
