Ultimul pălărier
La colţul străzii Buzeşti cu Calea Griviţei a fost întotdeauna o librărie. Nu mai este, de cînd întreaga clădire, din care făcea parte şi cinematograful "Feroviarul", a ars. Se zice că locatarii de la etaj, nemulţumiţi de lipsa de confort, i-au dat foc, ca să obţină de la Primărie altă locuinţă. Sînt vreo douăzeci de ani de atunci: ultimul film pe care l-am văzut acolo era cu Barbra Streisand, tîmpenia aia în care ea făcea pe boxerul, mai ţine cineva minte? A rămas o ruină, romantic frumoasă, dar pe care nimeni nu s-a îndurat să cheltuiască pentru a o reface. Alături este hotelul Marna, care a fost cîndva unul din hotelurile luxoase ale oraşului, cu apartamente nobile, dar care de mult a decăzut la situaţia de păducherniţă. Noul plan de lărgire a străzii Buzeşti sacrifică tot ce se găseşte pe partea dreaptă venind dinspre Piaţa Victoriei, aşa că aceste clădiri sînt condamnate. Pe partea stîngă este bustul doctorului Haralambie Botescu, unul dintre medicii eroici care au murit în primul război mondial, îngrijind, prin spitalele din Iaşi, răniţii şi bolnavii de tifos exantematic. Acolo e răspîntia unde Popa Tatu ajunge la Matache Măcelaru. La acest colţ al Buzeştilor, la nr. 85 din Popa Tatu, se află o casă - parter şi două etaje - al cărei acoperiş ciuruit, din care curg paiele, arată că nu mai are mult. Din cauza asta sau fiindcă se apropie demolarea, o parte din locatarii care mişunau pe acolo au fost evacuaţi. La parter, una din vitrinele de la stradă, acum goală, şi-a păstrat firma dinainte de război: "DOAMNE, DOMNI, LA MURGU". Aici lucrează un pălărier, care făgăduieşte "modificări şi reparaţii". Cu mai mulţi ani înainte, a dispărut pălărierul din strada Luterană. Au fost două jaloane simbolice la graniţa dintre vremea veche şi cea de azi. Cît timp Murgu supravieţuieşte, dăinuie încă o legătură cu altă civilizaţie, cu lumea în care un domn sau o doamnă nu putea ieşi pe stradă fără pălărie. Afară erai în reprezentare şi numai acasă era spaţiul rezervat libertăţii. Aţi mai văzut bărbaţi care poartă pălărie? În copilăria mea, nu erau puţini, dar erau deja cei mai bătrîni. Îi vedeam de la fereastră trecînd pe domnul profesor Ion Petrovici - unii spuneau: "domnul ministru" - cu căciulă şi bocănind cu bastonul în trotuar, dar şi pe domnul Nenişor, nepotul lui Titulescu, totdeauna cu pălărie, cu un muc de ţigară lipit de buza de jos, răsfrîntă într-o crispare dispreţuitoare. La un parastas, ţin minte pălăria înverzită, constelată de pete, a unui fost magistrat bucovinean. În ziua aceea, venisem cu mama, iar domnii care o aşteptau lîngă mormînt şi-au scos toţi deodată pălăriile ca în faţa unei prinţese. Tata şi prietenii lui au rămas multă vreme credincioşi pălăriei "Borsalino". Cutiile de pălării, care ocupau un raft în debara, au intrat în mitologie. Curtea, în fundul căreia se ridică un turnuleţ, este plină de gunoaie. Din cînd în cînd se deschide o fereastră şi o sticlă zboară, semn că această "curte a miracolelor" n-a rămas de tot pustie. E duminică şi plouă.
