Societatea post-culturală
Renaud Camus este un autor prolific şi, nu o dată, incomod. Autor de romane, de jurnale intime (dintre care unul a provocat acum cîţiva ani un mic scandal în Parisul literar, monden şi bien-pensant), de eseuri, de scrieri despre artă, de texte inclasificabile ca gen, el are şi un foarte frecventat "site électronique de Renaud Camus" (http://perso. wanadoo.fr/renaud.camus). Există chiar şi o "Société des lecteurs de Renaud Camus" (www.renaud-camus.org). E un personaj ce ţine un discurs "incorect din punct de vedere politic". Lucru care se vede şi în noua sa carte La Grande Déculturation (Marea deculturalizare), Fayard, 2008. Eroziunea conceptului de cultură (ajuns la apogeu graţie burgheziei) a început cînd o serie de constestatari agresivi şi furioşi au susţinut că însuşi corpus-ul cultural e o invenţie burgheză, suspectă şi nocivă, acoperind un cîmp prea îngust şi incluzînd opere de autori "depăşiţi". Criza culturii de clasă a fost agravată de criza ei etnică ("popular" a ajuns să însemne astăzi, în Franţa cel puţin, ceea ce ţine de lumea imigranţilor, a non-europenilor). În sfîrşit, cultura fiind un privilegiu de clasă, s-a mers către abolirea acestui privilegiu. Camus răspunde, mai întîi, că nu este atît de convins că ar fi vorba de un privilegiu de clasă; cultura este, poate în primul rînd, un privilegiu individual. A aboli acest privilegiu echivalează cu a aboli cultura. Combinaţia dintre cultură şi egalitate, dintre educaţie şi egalitate este imposibilă pentru că există o incompatibilitate fundamentală între aceste domenii. Accesul egal la cultură, ideal aparent nobil, duce de fapt la un egal acces la inegalitate. Egalizarea, dacă se face, plăteşte preţul unei deculturalizări masive. Mai mult: conceptul de democraţie nu este pertinent în cultură. A se cultiva semnifică "a deveni inegal faţă de sine însuşi (...) şi faţă de ceilalţi". Un fenomen tipic "hiperdemocraţiei" este abolirea ierarhiei genurilor artei. Muzica de varietăţi sau muzica rock a ajuns să aibă (în cel mai bun caz) acelaşi statut cu muzica clasică. La fel benzile desenate faţă de literatură sau grafitti-urile faţă de pictură. Sîntem, dacă avem altă opinie, victimele prejudecăţilor de clasă... Limba a suferit şi ea de pe urma acestor schimbări de mentalitate. Elocuţia, pronunţia, vocabularul, sintaxa au fost excluse din cîmpul pertinenţei culturale, tocmai pentru a combate "discriminările". S-a impus sloganul "totul este cultural", de unde proliferarea "activităţilor culturale", a "industriei culturale". Educaţia însăşi s-a devalorizat, pentru că reprezenta marca apartenenţei la o "clasă superioară". În fapt, clasa cultivată se micşorează precum o piele de sagri şi abia dacă mai îndrăzneşte să-şi afirme identitatea. Cultura presupune ideile de patrimoniu, moştenire, transmitere, chiar dacă se îmbogăţeşte, se reînnoieşte cu fiecare generaţie. Pentru Bourdieu şi discipolii lui, cultura este un mijloc de dominaţie, de supunere a "maselor populare". Hiperdemocraţia, aşadar, nu vrea ierarhie. Hiperdemocraţia introduce "activităţile culturale" în zona divertismentului şi a civilizaţiei "de loisirs" (acesta a fost marele "proiect cultural" al lui Jack Lang). Marea cultură nu mai are loc în spaţiul public; a devenit un fel de hobby. În contrast, constatăm progresul galopant al ignoranţei, slăbirea capacităţii de concentrare, triumful "culturii" zapping-ului. Universitatea a devenit un soi de liceu, liceul abia dacă mai umple din golurile cu care se vine din clasele mai mici. Peste tot, la TV, la radio (inclusiv la posturile declarate culturale), domneşte tirania actualităţii, a prezentului imediat. Prăbuşirea sistemului educativ a mers paralel cu "imbecilizarea mediatică". Or, cultura implică şi excludere, alegere, darea la o parte a ceea ce este inutil, fără valoare şi steril. În societatea post-culturală sau "neo-culturală", cuvîntul cultură şi-a schimbat total sensul. S-a produs, într-adevăr, un fel de egalizare, dar la nivelul de jos. "Activităţile culturale" sînt un mijloc de a umple timpul, de a evita plictiseala, de a menţine "pacea socială". De aici voga parcurilor de distracţii, triumful kitsch-ului, al simulacrului, moda "turismului cultural". Ceea ce este egalitar în situaţia culturală de astăzi - conchide Renaud Camus - este dezastrul. Aşa a luat naştere un nou tip uman: "omul cu diplomă fără cultură, omul instruit fără educaţie". Şcoala şi universitatea "produc în masă proletari culturali, proletari în ce priveşte civilizaţia, comportarea în lume şi folosirea limbii. Singurul lucru pe care nu-l produc sînt adevăraţii proletari, proletarii dispuşi să facă o muncă de proletari". E constatarea unui eşec care, chiar dacă (sau tocmai fiindcă) şochează prin radicalismul şi severitatea ei, trebuie luată în seamă. Măcar ca temă de meditaţie. Şi poate, cine ştie, pentru a căuta soluţii.
