Pe deal, la Patriarhie

Aleea care urcă dealul există, aşa cum o cunoşteam pînă acum, din 1931, cînd acolo sus era Camera Deputaţilor (arhitect Maimaroglu), devenită Marea Adunare Naţională şi luată acum în stăpînire de către feţele bisericeşti. În partea de jos se găsea crucea lui papa Brâncoveanu, înfiptă de către Constantin-Vodă întru pomenirea tatălui său pe care soldăţimea răsculată îl tăiase în bucăţi în 1654, lăsîndu-l orfan de la naştere pe viitorul domn. Acest monument istoric a fost sfărîmat de un camion care trecea în goană pe acolo, dar, după o vreme, a apărut în acelaşi loc o bună copie de piatră cu inscripţia săpată în slove chirilice "ca la carte". De jos şi pînă sus, la poarta turnului-clopotniţă pe unde a trecut trăsura cu Barbu Catargiu atunci cînd un necunoscut l-a împuşcat, drumul era liber şi drept. Ei, pe la jumătatea povîrnişului, a răsărit un Cuza de bronz, cu o sabie cît el de mare. De ce? Fiindcă, în ianuarie 1859, alegerea lui ca domn al Ţării Româneşti, la cîteva zile după ce fusese ales în Moldova, a pus bazele Unirii Principatelor, nu în altă parte, ci chiar pe dealul acesta. Relaţiile lui Alexandru Ioan I cu Biserica n-au fost dintre cele mai bune. O fi adevărat sau nu că el şi Kogălniceanu s-au gîndit şi la altă Unire, aceea cu Roma, spre a cîştiga prin trecerea la greco-catolicism recunoaşterea europeană a transformărilor revoluţionare pe care ei le-au îndeplinit, oricum conflictul cu mitropolitul Sofronie Miclescu şi depunerea acestui prelat, precum şi secularizarea averilor mînăstireşti nu aveau cum să-i cîştige domnitorului recunoştinţa clerului ortodox. Cuza are, de o sută de ani, statuie la Iaşi. Dacă trebuia neapărat una şi la Bucureşti, se putea găsi pentru ea un loc mai potrivit. Încă o statuie a apărut ceva mai jos, încărcînd peste măsură perspectiva, şi, văzută de la distanţă, nu izbuteam să ghicesc a cui este. Un moşneag bărbos şi cam pleşuv, stînd pe vine, cu poala întinsă între genunchi şi ţinînd cu stînga un cărţoi. Cînd m-am apropiat ca să citesc numele pe care un tînăr tocmai îl săpa, literă cu literă, în piatră, am avut un şoc: Şerban Cantacuzino, de Mihai Buculei. Desigur, volumul era Biblia lui Şerban de la 1688! Sculptorului nici nu i-a trecut prin minte să caute cum arăta Măria Sa. Nu ştiu dacă avea chelie, fiindcă în toate portretele poartă coroană pe cap. Era un bărbat voinic, spătos, pe care moartea l-a cosit înainte de bătrîneţe. Mi-l aduc aminte aşa cum era zugrăvit, printre ctitori, în bisericuţa din pădurea de la Lespezi, deasupra Prahovei, unde, mai tîrziu, din tîmpenia celor care au betonat temeliile, umezeala a şters toate chipurile Cantacuzinilor. În colţul de nord-vest al pronaosului era el, Şerban, cu o barbă roşie, scurtă. Problema nu este dacă "seamănă", ci dacă era într-adevăr nevoie de el aici. De altfel, deoarece Virgil Cândea a descoperit că o parte din tirajul Bibliei poartă numele lui Brâncoveanu şi că, prin urmare, moartea pe neaşteptate a lui Şerban i-a îngăduit succesorului să-şi atribuie, măcar în parte, meritul marii isprăvi culturale şi tehnice, eu aş fi văzut Cartea în centrul compoziţiei, ţinută pe palme de cei doi bărbaţi în picioare de o parte şi de alta. Cel puţin Brâncoveanu cel sanctificat ar fi fost la locul lui. Aşa, avem ca o mobilă străină în mijlocul casei, cu care n-avem ce face. Din ce în ce mai multe asemenea monumente "de for public" năvălesc pe la toate răspîntiile, scump plătite şi inutile. Adevărul este că vremea statuilor convenţionale de personaje istorice a trecut. Dragă Mihai, cînd te-am cunoscut, aveai talent şi bun-simţ. Nu-mi vine să cred că le-ai pierdut. Dacă asta e părerea unui prieten, îţi închipui ce gîndesc duşmanii!