Nepăsarea la români
Românii sînt oameni de treabă, aşa ca regulă generală: nici prea harnici, dar nici prea leneşi, nici prea hoţi, dar nici prea cinstiţi, nici prea deştepţi, dar nici prea nătîngi, nici prea iuţi la fire, dar nici prea calmi. Cu alte cuvinte, nici aşa, nici altminteri. Se bat cu pasiune pentru o idee, dar nu prea mult timp, căci odată ridicat spre ceruri „acel ceva“ cu eforturi, năduşeli, cheltuieli, lupte furibunde, abandonează în uitare „opera“. Şi chiar de n-ar fi ctitorul cel care să-şi lase în uitare „ctitoria“, atunci au grijă alţii să distrugă pînă la temelie, furînd chiar cărămidă cu cărămidă, opera fondatorului. Nu neapărat din trebuinţă, ci uite aşa. Pentru ca vorbele mele să nu fie chiar aşa în vînt, aduc ca mărturie analiza doctorului Constantin Caracaş cu privire la starea instituţiilor de binefaceri la început de secol XIX. După cum bine se ştie, acestea sînt ridicate prin grija şi din dorinţa filantropică a unor importante familii boiereşti sau domneşti. După ce au pus piatra de temelie, au ridicat edificii măreţe, puţini sînt cei care se mai îngrijesc de soarta ctitoriei lor, fălindu-se cît se poate şi pe unde se poate cu titlul de ctitor, dar doar atît.
Bunăoară, spitalul Colţea, operă, după cum se ştie, a banului Mihai Cantacuzino, se afla, la început de secol XIX, într-o stare jalnică. Fusese dotat atunci, la ridicarea sa (prin 1704), cu venituri şi cu un regulament de ordine internă. De-a lungul vremurilor alţi filantropi, boieri şi domni, îşi pogorîseră asupra lui mila generoasă. Şi cu toate acestea, clădirea se află în „stare de plîns“, îngrijirea săracilor şi a bolnavilor lasă mult de dorit, iar şcoala cea românească pentru copiii săraci, aşa cum fusese odinioară, se risipise de mult pe drumurile întortocheate ale nepăsării valahilor.
Spitalul de ciumaţi de la Dudeşti este „astăzi de nelocuit, aproape în ruină, de parcă n-ar exista“, scrie doctorul într-o epocă în care epidemiile de ciumă reprezintă un pericol iminent şi deloc predictibil. Operă a domnitorului Alexandru Moruzi (1796), „înzestrat din belşug de el, cu venituri anuale“, spitalul ajunge nefuncţional la doar un deceniu de la ridicarea sa, fiindcă „veniturile ce avea din averile mănăstireşti s-au risipit în mod abuziv şi pe motiv că nu mai este ciumă, s-au înapoiat mănăstirilor; aşa că, nu mai este nici o rezervă pentru viitor, în caz că, din nenorocire, ar mai reveni această epidemie“. Şi nenorocirea se întîmplă, şi ciuma veni, iar spitalul „ruină“ fu util doar ca cimitir provizoriu.
Aceeaşi soartă o avu şi Orfanotrofia „nemuritorului domn Alexandru Ipsilanti“. Prin grija acestui domn se organiză la 1775 o Cutie a milelor; printre beneficiari se află şi un azil pentru copiii „lepădaţi pe la biserici şi răspîntii“, pentru orfani sau pentru copiii din flori. Cît a fost ctitorul domn, acest azil a funcţionat aşa cum se prevăzuse, dar după… Dumnezeu cu mila: „filantropicul azil a căzut în uitare şi pradă abuzurilor“, scrie Caracaş. Tot pe acolo se află şi clădirea Orfanotrofiei la care se pune cîte o cărămidă numai şi numai atunci cînd cîte un binevoitor milos face eforturi disperate să sensibilizeze pe cei cu putere şi influenţă de necesitatea unui astfel de edificiu. Sensibilităţile de moment ridică cu greu clădirea pentru orfani, pe la 1805. Inaugurare, infatuare şi, urmează firescul acestei naţii, nepăsare faţă de maniera de funcţionare: copiii lăsaţi la „mila, lăcomia şi rapacitatea epistaţilor (administratorilor)“, doicile „fără mustrare de cuget şi fără milă, avînd a creşte şi pe proprii lor copii, lasă pe nenorociţii orfani să stea toată ziua în murdărie şi nespălaţi“. Apoi se fură orice: din lapte, din banii de haine, din hrană etc. Cît despre clădire, ea fu încredinţată vremurilor, bune sau rele, pînă cînd un alt filantrop se va ridica şi va vorbi cu vervă despre milă şi generozitate, sensibilizînd iarăşi naţia.
Pe la noi, bunul public a avut întotdeauna un statut ambiguu: al nimănui şi al tuturor. Ne-am văicărit şi am trăncănit fără încetare revendicînd dreptul nostru de a „avea“ şi atunci cînd am avut nu ne-am dovedit harnicii păstrători ai acestei averi comune. Cînd sînt venituri, nu sînt epistaţi oneşti, care să o administreze, cînd sînt epistaţi oneşti nu sînt venituri cu care să fie întreţinută. Şi cînd se află şi una şi altă, are grijă norodul să-şi distrugă propriul avut. Pentru ca bunurile publice să se ridice şi mai ales să se menţină, ar trebui poate ca România să fie ţara în care românii să vină doar în vizită.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti.
