Iarăşi o casă de profesor

Ceea ce facem aici nu e numai apărarea unor exemplare remarcabile din arhitectura românească mai veche, pe care le ameninţă nesimţirea lacomă a investitorilor, ba şi a unor proprietari grăbiţi să părăsească locuinţa părinţilor lor. Nu e nici strădania de a păstra, odată cu acele case vechi, atmosfera Bucureştilor de odinioară, fiindcă, fără ea, cîtă şi unde mai este, am intra într-un decor de împrumut, aşa cum, altădată, fotografii ofereau clienţilor un panou cu găuri în care ei să-şi bage capetele, ca să facă parte din scena pictată pe scîndură sau pe carton, devenind vînător sau mireasă. Este, mai ales, o încercare de a semnala unei generaţii care a crescut fără memorie că între cutare ziduri scorojite şi scrijelate după 60 sau 70 de ani de neîngrijire au trăit oameni interesanţi, a căror amintire merită respectată. Să nu mai căutăm peste tot personalităţi, figuri istorice cu nume de gravat pe marmură. Orice cultură, şi cele mai mari ale lumii, şi a noastră, care nu e dintre acestea, deci măcar aici trebuie bine cunoscută, se face cu oameni cinstiţi şi muncitori, care răspîndesc în jurul lor învăţătură şi despre care cine-i va mai citi încă o vreme va spune că au clădit trainic. De acest fel a fost şi acela pe care-l am aici în vedere. La nr. 37 de pe strada Romulus, la colţ cu strada Iuliu Valaori, se găseşte o casă fără etaj, numai cu parter înalt, dar întinsă, cu faţada întoarsă spre curte, de unde cîteva trepte urcă spre intrarea deasupra căreia se împletesc iniţialele "I. V." ca un blazon. Numele este acelaşi cu al străzii din spatele casei: aici a locuit Iuliu Valaori (1867-1936). Cine mai ştie astăzi cine a fost el? Unul dintre acei reprezentanţi ai romanităţii balcanice a căror ambiţie se uneşte cu o fire severă şi o viaţă austeră, oameni de caracter şi de ştiinţă, el se născuse la Moscopole, centru aromânesc de mare tradiţie, iar numele său ne aminteşte de Aristotel Valaoritis, poetul cu un loc deosebit de important în literatura greacă a secolului al XIX-lea. Venind la Bucureşti în adolescenţă, a fost elevul lui Odobescu la Şcoala Normală Superioară, şi-a luat licenţa în 1895 înainte de a pleca la Paris, unde şi-a continuat încă un an pregătirea în filologie clasică pe care o va desăvîrşi în Germania. Studii preliminare la doctoratul său au apărut la Göttingen şi Berlin în 1901 şi 1902, analizînd meticulos fonetica limbii homerice şi particularităţi ale dialectelor greceşti antice. De reţinut că cineva care putea scrie în latineşte contribuţia sa la evaluarea cantităţii vocalelor la Homer preda limbile clasice la Seminarul Central din Bucureşti. A ocupat catedra universitară din 1907, fiind titularizat abia în 1919. A fost astfel dascălul unor învăţaţi al căror renume îl va întrece pe al său: Cezar Papacostea, Tache Papahagi şi Al. Graur, fără ca ei să fi uitat vreodată ce îi datorau profesorului lor. Cursul său la Facultatea de Litere din Bucureşti a fost publicat în 1924 sub titlul Elemente de linguistică indo-europeană şi a rămas ani de zile manualul de filologie comparată. Autorul se dovedea un erudit desluşitor de etimologii. Să adăugăm că în 1913, în timpul crizei balcanice, Valaori a făcut parte din delegaţia Societăţii de Cultură Macedoromână care, în frunte cu G. Murnu, a pledat în capitalele Austro-Ungariei, la Paris, la Londra şi la Berlin, pentru constituirea unei Macedonii a macedonenilor sau, eventual, a unui stat albanez în care aromânilor să li se asigure dreptul la dezvoltare naţională. Rolul său în viaţa publică a fost însă, după cum au recunoscut contemporanii, cu totul altul: secretar general al Ministerului Instrucţiunii în toate guvernele liberale de la 1918 pînă la 1936. Acest post nu era unul politic, ci reprezenta permanenţa administraţiei. În poziţia pe care a deţinut-o pînă la moarte, Iuliu Valaori a manifestat experienţa pe care o cîştigase alături de Spiru Haret. Casa lui, într-un cartier care a început să primească lovituri, merită să fie cruţată, ca un reper al istoriei intelectuale româneşti.