Furet

Tocmai fusese primit în Academia Franceză. N-a mai apucat să ţină discursul de recepţie: François Furet a murit acum zece ani, lăsînd în urmă cărţi fundamentale pentru istoriografia modernă. Au apărut în 2007 (Furet ar fi împlinit 80 de ani) noi ediţii, grupînd textele după criteriul tematic. S-a retipărit Dicţionarul critic al Revoluţiei franceze, scris în colaborare cu Mona Ozouf. Sub titlul A gîndi secolul XX, Colecţia "Bouquins" reuneşte Trecutul unei iluzii, Fascism şi comunism precum şi articole din presă. Revista Commentaire (nr. 117, primăvara 2007) îi consacră două studii semnate de Mona Ozouf şi Pierre Hassner. Cărţile lui despre Revoluţie au însemnat ruptura cu tradiţia marxistă ce a dominat multă vreme, inclusiv la Sorbona (prin Albert Soboul şi Michel Vovelle), arătînd că germenii Terorii existau deja în 1789. Prin Trecutul unei iluzii (1995) Furet a dat o excepţională radiografie a comunismului, de la "pasiunea revoluţionară" iniţială pînă la "începutul sfîrşitului". Cartea îl plasează pe Furet printre marii istorici ai utopiei comuniste, Aron, Revel, Malia, Conquest, Annie Kriegel, pregătind terenul pentru apariţia sintezei realizate sub conducerea lui Stéphane Courtois, Cartea neagră a comunismului. Pentru Furet, nazismul şi comunismul sînt cele două teribile totalitarisme ale secolului al XX-lea, Hitler şi Stalin urmărind acelaşi ţel, distrugerea a ceea ce este mai nobil în fiinţa umană - instinctul de libertate. De la apariţie, Trecutul unei iluzii a stîrnit şi reacţii polemice, venind mai cu seamă din partea acelora care fie nu sînt de acord cu punerea în paralel a nazismului şi a comunismului, fie continuă să creadă în valabilitatea şi "puritatea" utopiei comuniste. Nu e de mirare fiindcă ştim cum au fost întîmpinate şi cercetările lui Stéphane Courtois. E curios însă să regăsim astăzi, la doisprezece ani de la publicarea cărţii, acelaşi gen de observaţii, spuse parcă şi mai apăsat ca atunci. Mă refer la grupajul de articole din Le Monde (6 aprilie a.c.). O mai veche cunoştinţă a noastră, despre ale cărei luări de poziţie în problema comunismului am scris cu alte prilejuri, Nicolas Weil, nu uită să amintească faptul că François Furet a fost comunist în tinereţe. Lucrul acesta a fost repetat pînă la saţietate, aşa cum şi lui Stéphane Courtois i s-a adus aminte de trecutul lui goşist. Comunismul de tinereţe, în variantele troţkiste sau maoiste, este de regulă privit cu simpatie de presa franceză de stînga. Cînd e vorba însă de oameni care s-au ilustrat prin condamnarea vehementă a comunismului, albul devine brusc cenuşiu sau chiar negru. Iată ce scrie Nicolas Weil: "François Furet a fost comunist pînă la mijlocul anilor 1950 şi, oricît de liberal a devenit ulterior, acea experienţă (comunistă, n.m.) n-a încetat să îl obsedeze". Trebuie să citim, printre rînduri, că Trecutul unei iluzii a fost rezultatul unei obsesii şi, probabil, al unei frustrări. Weil merge mai departe şi îl consideră pe Furet "un liberal decepţionat", ataşamentul lui pentru libertăţile liberale fiind "impregnat de pesimism". Cum derapajele fac parte integrantă din itinerariul democratic, ideile lui Furet ar fi caracterizate printr-o "tristeţe meditativă". Să traducem: Furet n-ar fi fost cu adevărat un liberal, ci mai curînd un sceptic deziluzionat. Să mergem mai departe. Anii ’89-’90 au fost - scrie Weil - ani în care "democraţia, după căderea zidului Berlinului, s-a impus în ochii unora (s.m., A.C.) drept regimul viitorului". Furet n-a împărtăşit - opinează Weil (cu ce dovezi?) - entuziasmul popoarelor care s-au debarasat de proiectul comunist. Fascinat - dar o "fascinaţie neliniştită" - de "forţa intrinsecă şi de izbucnirea evenimentului", Furet s-ar înscrie pe linia Aron-Hannah Arendt, nu însă fără a aminti şi de parcursul lui... Carl Schmitt. "Liberalism dezamăgit care nu deschide nici o perspectivă" este formula care apare şi în alt articol, semnat Serge Audier (titlul e şi el semnificativ: "De la Marx la Tocqueville, un liberalism paradoxal"; ce grijă, la ambii autori, ca nu cumva să credem că Furet a fost un gînditor liberal autentic). Mai mult: lucrările lui Furet "se pretau instrumentalizării unui discurs de dreapta căruia îi plăcea să sugereze că o linie directă a legat revoluţia de gulag". Dată afară pe uşă de Furet, teza purităţii utopiei comuniste reintră, graţie noilor săi comentatori, pe fereastră. Serge Audier mai insinuează că autorul Trecutului unei iluzii a fost mai curînd... marxist decît liberal! Iar aici ajungem la tema dragă nostalgicilor comunismului: Furet - spune Audier - a denunţat "impasul simetric impasului comunismului", adică impasul utopiei liberale a pieţii libere şi a mondializării. Quod erat demonstrandum: liberalismul ar fi simetric comunismului şi ar duce practic la aceleaşi consecinţe. Toată această sofistică ieftină urmăreşte, în chip evident, minimalizarea operei lui Furet şi îndeosebi a Trecutului unei iluzii. Strategia folosită e insinuarea veninoasă combinată cu răstălmăcirea opiniilor lui Furet. N-ar trebui să ne mire: dacă Alexandra Laignel-Lavastine a putut scrie în Le Monde că revoluţia din Ungaria din 1956 a fost şi o revoluţie anticapitalistă(!), înseamnă că ziarul duce o politică premeditată menită a semăna confuzie.