“Duhul veacului” şi “făţărnicia politicii”

În memoriile sale, redactate în prima parte a secolului al XIX-lea, Ştefan Piscupescu, medic în Bucureşti, între 1805-1847, crede că buna creştere şi bunul renume fac fala unei familii, aduc nemurire unui neam. Dar acestea nu se pot obţine fără cunoaşterea „soţietăţii“. Şi iată o oglindă a acestei „soţietăţi“.

„Cultura ţivilizaţiei de acum“, în care îşi duce existenţa şi în care se vor forma „fii lui“, este una dominată de făţărnicie, invidie, interes, înşelăciune şi „răsboiu“ între toţi şi între toate. În frunte se află guvernul care încearcă să profite cît mai mult de pe urma supusului, ademenit cu lucruri de nimic: „prinţip al guvernului este a avea pe toţi supuşii lui atîrnaţi cu cinstea, averea şi cu viaţa lor de dînsul“. În atingerea acestui scop, toate „înştiinţele şi institutele politiceşti, cu toate formele şi uniformele lor“, cheltuiesc pe „slujbaşii şi lefaşii lor“, dar insuficient pentru a-şi forma un „capital de familie“. Bogaţii sînt ademeniţi cu „nădejde de cinste, de ranguri, de numiri şi de cîştig“, stăpîniţi mai degrabă de „mîndrie şi lăcomie“, decît de „minte“. Aşadar, nici măcar nu-şi dau seama cînd alunecă în sărăcie şi ajung la mila guvernului, acceptînd să slujească numai „pentru hrană“. Biserica urmează de aproape guvernul. Chemată să „zdrobească răul din om“, ea ajunge „cîteodată să zdrobească împreună cu răul şi bunul dintr-însul“. Uitat de toţi, norodul pătimeşte şi se lasă aţîţat de cei care „propovăduiesc libertatea, dreptatea şi egalitatea“, dar şi de cei ce „propovăduiesc milostenia de iertarea păcatelor“. Atunci cînd se află în nevoie, nimeni nu-l ascultă sau nu-l înţelege: „cînd pătimeşte norodul de moarte şi moare de foame de nu se poate îngropa din neîngrijirea ocîrmuirilor, ce se ospătez cu vase de aur şi de argint pe mese întinse, ce neomenită simţire dovedesc? Sau cînd moare norodul de ciumă şi de o epidemică boală de moarte şi ei se îngrijescu mai mult de averile decît de viaţa lui? Sau cînd se învrăjbescu doi stăpînitori şi se aprind în războiu un norod cu altul pentru capriţiile lor, ce satanicesc triumf de isbîndă dovedesc că lăcuieşte în inimile lor?“. Întrebările retorice ale doctorului Piscupescu sunt luate din experienţa meseriei sale. A scris despre ciumă, a scris despre epidemii şi boli, a fost martorul numeroaselor „răzmeriţe“ şi războaie, a cunoscut ocupaţiile nemţeşti, turceşti, ruseşti, trăieşte într-o vreme de prefaceri importante, de punere sub semnul întrebării a valorilor tradiţionale, a moravurilor, de agitaţie pe scena politică. Astfel, crede şi este convins că guvernul (în integralitatea sa) se află într-un permanent conflict cu norodul, ceea ce generează o „prigonire“ generală între proprietari şi supuşi, stăpîni şi slugi, bărbaţi şi femei, părinţi şi copii. Întru întîmpinarea liniştii, cîteva state au creat „constituţia“ sau „sintagma“, dar „călcată în voie“ ca şi „pravila dreptăţii“ cu acordul unei părţi a norodului. În faţa acestei situaţii, individualismul reprezintă singura cale de supravieţuire: fiecare familie să se îngrijească pentru sineşi. Asta în cazul în care „oblăduirea“ nu ar trece la „reformarea“ şi „mlădierea“ fiecăruia, acordînd atenţie nu „naşterii“ sau „chipului“, ci „cugetării“ şi „oblăduirii potrivite“; cu alte cuvinte, ar trebui să promoveze meritocraţia, ceea ce exista, de altminteri, ca ideal, în Regulamentele Organice.


Toate aceste capcane ale timpului trebuie cunoscute pentru a te feri din calea lor, doctorul Piscupescu pledînd pentru înţelepciune, modestie şi taină. Bogăţia atrage invidie şi jinduire: „nu vă făliţi şi nu vă semeţiţi în averile bogăţii voastre, că prea lesne le veţi pierde şi vă veţi sărăci“. Şi mai presus de toate, averea nu trebuie risipită pe cumpărarea de ranguri: „nu vă băgaţi şi nu vă amestecaţi în strălucitele slujbe politiceşte“. O singură abatere, atunci cînd un interes o cere: „numai pentru cîştigul unei nevoi de rang şi pe dată să vă trageţi ca să nu pîrliţi starea“. Obţinut, rangul trebuie să se păzească ferit de „ochi de om“; pentru că el atrage „mulţime de muşterii“, profitori ce prin „făgăduieli“ şi minciuni nu vor decît ruinarea averii celuilalt. Ştefan Piscupescu este aproape singular în epoca sa pentru că nu-şi doreşte înnobilarea. Calitatea de medic, înrudirea cu o familie boierească, mediul în care se învîrte, i-ar fi permis să o obţină foarte uşor. N-o face şi îi îndeamnă şi pe alţii să nu se lase ispitiţi de astfel de lucruri efemere.

Lectura lui Piscupescu mă îndeamnă să cred că „duhul veacului“ încă ne bîntuie, „făţărnicia politicii“ este la fel de prezentă ca acum două secole, iar „lucrurile efemere“ ne-au făcut să uităm de buna creştere şi bunul renume.  

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetător la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti.