Despre <i>dreapta literară</i>
Evenimentul care marchează începutul reintrării pe scena literară a lui Morand şi Chardonne este vizita pe care o face, în iunie 1950, acestuia din urmă foarte tînărul (n. 1925) Roger Nimier, acest "James Dean al literaturii", cum inspirat îl caracterizează François Dufay. Nimier publicase deja cîteva cărţi şi era considerat o mare speranţă. De o strălucitoare inteligenţă şi de o frumuseţe tenebroasă, acest dandy modern reunea, scrie Dufay, calităţi contradictorii: "tristeţe şi gust pentru farse, delicateţe şi brutalitate, timiditate şi provocare". Seducător irezistibil (stîrnind invidia pînă şi a lui Paul Morand), se putea mîndri cu "trofee" precum Louise de Vilmorin, Madeleine Chapsal şi Jeanne Moreau. Va muri în 28 septembrie 1962 (la 37 de ani), pe autostrada de vest, la cîţiva kilometri de Paris; era, bineînţeles, cu o femeie, fost manechin, şi rula cu 150 de kilometri pe oră la volanul unei Aston Martin. Nimier devenise protejatul (mai mult: fiul spiritual) al lui Chardonne şi Morand. Dar, la rîndul lui, tînărul scriitor foloseşte toate mijloacele de care dispune pentru a-i readuce pe idolii săi în prim-planul scenei literare. Cu experienţa şi cu intuiţia lui de fost diplomat, Morand înţelege că trebuie să profite imediat de această şansă. În martie 1951, îi invită pe Nimier şi pe un alt tînăr scriitor în plină ascensiune, Jacques Laurent, la un dejun la restaurantul hotelului Crillon, din Place de la Concorde (vor fi şi alte mese în cursul cărora se vor stabili strategii literare, la Crillon sau la hotelul Meurice). Se conturează tot mai mult constituirea unei generaţii de scriitori care se opune curentului dominant în literatura franceză a momentului, reprezentat de Sartre şi de adepţii "angajării". Această generaţie va fi numită de un critic pe atunci şi el tînăr, iniţial discipol al lui Sartre, generaţia "husarilor", după titlul unui roman al lui Nimier, Husarul albastru. Criticul era Bernard Frank, şi el o mare speranţă; a renunţat însă să scrie romane, s-a consacrat foiletonisticii şi l-am putut citi pînă de curînd în Le Nouvel Observateur. Cine erau "husarii"? Roger Nimier, Jacques Laurent, Antoine Blondin, Michel Déon, Bernard de Fallois, François Nourissier, Kléber Haedens, Mathieu Galey, Christian Millau. Scot reviste spumoase, debordînd de inventivitate, inteligenţă şi - nu o dată - umor: La Parisienne, Opéra, Arts. Sartre e ţinta unor pamflete devastatoare, cum ar fi cel al lui Jacques Laurent, Paul şi Jean-Paul (unde autorul Fiinţei şi Neantului apare ca un fel de epigon al lui Paul Bourget). Precum Nimier, alţi "husari" îşi trăiesc viaţa frenetic, într-un fel de cursă contra-cronometru. Jacques Laurent debutase în trombă, cu Les Corps tranquilles (1949). Şi-a inventat apoi un pseudonim, Cecil Saint-Laurent, şi a început o serie intitulată Caroline chérie, roman-foileton ce a cunoscut un uriaş succes de public. Laurent, necomplexat de înălţimea sa de un metru şi şaizeci şi cinci de centimetri, apare în locurile "branşate" la braţ cu superba Martine Carol, interpreta Carolinei în adaptarea cinematografică a romanului; cumpără maşini ultimul răcnet, deşi nu ştie să conducă, şi le face cadou soţiei, de care se desparte. Antoine Blondin, debutant şi el, plin de aplomb, cu LâEurope buissoni
