Cum se explică utilizarea unui limbaj cu terminologie politică în Evanghelii, avînd în vedere că dimensiunea mistică este preponderentă? De ce ne anunță Ioan Botezătorul întîi, apoi însuși Iisus că urmează să vină o „împărăție“, care este aproape sau deja între oameni? Dacă citim cu atenție preambulurile la propovăduirea lui Iisus în Evangheliile după Matei și Marcu, am putea identifica un titlu al unei ipotetice opere a lui Iisus din Nazaret: Euaggelion tes basileias tou Theou (Anunțarea împărăției lui Dumnezeu). Acesta este subiectul despre care tratează Iisus în discursurile și parabolele Sale. Cu toate acestea, de-a lungul textului Iisus se silește să arate ucenicilor, fariseilor și în cele din urmă lui Pilat că împărăția Sa nu este din lumea aceasta și că, deci, nu trebuie să aștepte de la El nici intervenție armată, nici chemare la luptă.

Tot în preambul figurează și scena ispitirii lui Iisus în deșert, în care Satana a încercat să-i propună împărățiile acestei lumi (la plural!) și slava lor în schimbul închinării. La Luca, fraza Satanei este surprinzător de explicită: „Ţie îţi voi da toată stăpînirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc“. De la început, deci, peisajul este plin de „împărății“, care au toate și un stăpînitor spiritual, căruia i-au fost date. Împărățiile acestea ale Satanei sînt însă cît se poate de reale, pot fi văzute dintr-un loc (munte) înalt, au slavă și pot fi stăpînite.

Primul răspuns posibil este trimiterea la contextul politico-religios al iudaismului, și anume așteptarea mesianică. Mesia trebuie să fie un rege și trebuie să restaureze regatul lui David. Apostolii Iacob și Ioan îmbină în lectura lui Iisus din Nazaret dimensiunea puterii spirituale cu cea politică, de aceea vor să stea de-a dreapta și de-a stînga Sa, așezîndu-se într-o ierarhie a puterii, iar cînd, în drumul lor cu Iisus spre Ierusalim, identificat probabil cu un marș triumfal, un sat din Samaria le refuză primirea, cei doi sugerează ca Iisus să cheme foc din cer pentru a nimici satul acela. Propunerea este șocantă pentru orice cititor contemporan și, de fapt, tot atît de șocantă pentru Iisus: „Iar El, întorcîndu-Se, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sînteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mîntuiască. Şi s au dus în alt sat.“ Tipul acesta de confuzie între puterea spirituală și puterea politică s-a repetat adesea de-a lungul istoriei creștinismului, în reflexe de tip cruciadă. Dacă modelul politico-religios este la îndemîna tuturor contemporanilor lui Iisus și de aceea este primul cadru conceptual în care este citit mesajul lui Iisus, cu tot atîta energie Iisus se angajează să combată confuzia celor două puteri ca fiind esența falsificării binelui și deci principalul pericol spiritual. De altfel, regatul mesianic este și la originea conceptuală a înțelesului istoric al împărăției de o mie de ani din Apocalipsă și a tuturor concepțiilor și mișcărilor milenariste de-a lungul Evului Mediu pînă astăzi. Prin secularizare, milenarismul a contribuit la dezvoltarea gîndirii utopice și ideologice moderne și contemporane.

Al doilea răspuns ține de lectura alegorică proprie parabolelor. Adică „îm­pă­răția“ n-ar fi decît o imagine sau un simbol al existenței lui Dumnezeu și a oamenilor în Dumnezeu. De altfel, o întreagă școală istoriografică modernă a identificat împrumuturi din imaginarul imperial (André Grabar). Dar și în parabole, figura împărăției nu are multe de a face cu exercitarea puterii, este vorba mai degrabă de o masă, o cină festivă, eventual o cină de nuntă, un loc în care, chiar dacă ești invitat pe ultima sută de metri, primești o haină de nuntă. Împărații parabolelor oferă, dar sînt refuzați.

Mai rămîne să constatăm că împărăția care s-a apropiat este printre oameni sau înăuntrul oamenilor, ea este și acționează chiar dacă nu este vizibilă sau în vreun alt fel perceptibilă. Acest caracter invizibil este în contrast cu masivitatea împărățiilor lumești, care au soldați și armate, dar mai ales au elite tradiționale sau birocratice care știu să-și apere poziția în ierarhie. De aceea „împărăția“ nevăzută a lui Dumnezeu are nevoie de un antrenament al puterii de a vedea. Dar caracterul imperceptibil al acestei împărății face și mai greu de înțeles rostul vocabularului politic, care se completează cu teme ca libertatea, fraternitatea și libertatea.

Poate că ultimul răspuns trebuie să l căutăm în definiția aristoteliciană a omului: zoon politikon, omul ca ființă care se definește prin relațiile pe care le stabilește cu congenerii săi. Ceea ce-l deosebește pe om de restul regnului animal este această construcție intelectuală care-i permite să intre într-un sistem de relații atît de complexe și intime încît ajunge să formeze un corp cu grupul căruia îi aparține. Să acceptăm atunci că, pentru Iisus, dimensiunea socială a omului este esențială. Umanitatea lui nu se împlinește decît în relație cu aproapele. Pentru Iisus nu este împlinire mai mare decît dragostea, de la micul gest de compătimire sau de generozitate (a da cuiva însetat să bea sau cuiva înfometat să mănînce, sau a îngriji un rănit pe stradă, cum face bunul samarinean) pînă la cea care duce la sacrificiu („mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi“, Ioan 15, 13). Putem astfel înțelege că împărăția lui Dumnezeu stă în relaționarea dintre oameni, cu precizarea că această relaționare trebuie să se așeze pe un principiu nou: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul“ (Ioan 13, 34). Societatea pe care o propune Iisus implică o autonomizare a individului în sensul eliberării de dorința mimetică dintre indivizi și concentrarea întregului efort mimetic spre prototipul umanității îndumnezeite, Iisus Hristos. Evacuarea ierarhiei din societate nu se face pe cale exterioară, adică prin combaterea uneia vechi prin alta nouă. Nu este nevoie de înlocuirea legilor și de schimbarea cutumelor, ele devin de la sine caduce pe măsură ce fiecare individ aplică cele două porunci în care Iisus a rezumat toată legea și proorocii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întîia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.“ (Matei 22, 37-40). 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.

Foto: wikimedia commons