Unitate şi dezbinare
Ştim că Biserica paleocreştină trăia eshatologic. Ritualul, abia schiţat, ierarhia, abia conturată, dogma, abia întrezărită: iată aproximaţiile unei vîrste spirituale care menţinea realitatea mistică a hristocentrismului în tensiunea libertăţii fondatoare. Primele comunităţi aşteptau Parousia, ceea ce favoriza un relativ laxism, de pildă, în administarea Botezului, care se putea face cu apă sau, în lipsă, cu nisip, aer etc., pentru că era mai important ca neofitul să fie iniţiat în misterul Treimii decît să satisfacă x condiţii formale. De vreme ce respectiva aşteptare mesianică nu s-a împlinit pe vremea generaţiei post-apostolice, doctrina Apologeţilor s-a convertit într-o teologie a istoriei, hrană pentru un drum ceva mai lung. Însă schema originară - compusă din opoziţia timp-eternitate - s-a reprodus ciclic, fie sub forma conflictului dintre charismă şi instituţie, fie sub aceea a fertilei complementarităţi dintre monahism şi episcopat. Fapt este că eclezia preconstantiniană a trăit în cadre doctrinar-liturgice oarecum imprecise. Nucleul comunitar era permeabil în faţa multiplelor influenţe culturale venite dinspre mediile gnostice, (neo)platonice, orientale sau iudaice. Fervoarea ţinea adesea locul învăţăturii clare. Exista un sentiment al răscrucii. Se manifesta pretutindeni o psihologie colectivă a miracolului care operează asupra întregii omeniri, prin intermediul Sfîntului Duh. Primii creştini primeau mai curînd daruri, decît lecţii. Pentru a replonja în atmosfera pe care cuvintele mele nu reuşesc decît să o evoce, recitiţi, bunăoară, Faptele Apostolilor. Nu e aici locul să facem, chiar în efigie, o istorie a Bisericii universale. Am amintit acele clivaje şi aştepări specifice Antichităţii creştine, doar pentru a introduce un episod de actualitate: mă refer la minicriza provocată în BOR prin iniţiativa mitropolitului Nicolae Corneanu de a se împărtăşi din potirul greco-catolicilor. Aţi urmărit probabil agitaţia din preajma acestui gest, pentru unii smintitor, pentru alţii profetic. Trebuie spus că, sub raport dogmatic, conduita ierarhului bănăţean nu se susţine. Bisericile de succesiune apostolică dialoghează pentru a restaura intercomuniunea (adică recunoaşterea validităţii Sfintelor Taine săvîrşite în fiecare dintre ele), dar nici o decizie definitivă nu s-a luat deocamdată pe acest plan, în pofida "Documentului de la Balamand". Cele două (trei) ierarhii concurente nu au reuşit să găsească formula prin care să-şi împartă puterea sacramentală şi să restaureze, ipso facto, unitatea văzută a Bisericii "peregrine" spre Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă rămînem ancoraţi într-un spirit "irenic" (pentru că tot vorbim despre fraţii greco-catolici), atunci nu avem de ce să înteţim gălăgia demagogic-ofuscată pe care gestul ÎPS Nicolae a stîrnit-o în cercurile ortodoxe pretins "fundamentaliste". La urma urmei, dacă Euharistia greco-catolică nu este recunoscută de către geloşii posesori ai dreptei credinţe, tot ce se poate spune, în speţă, e că mitropolitul bănăţean nu s-a împărtăşit de fapt cu Trupul şi Sîngele Mîntuitorului. Ce atîta vacarm? Euharistia celebrată în propria Biserică e perfect valabilă pentru greco-catolici. Pentru catolicii de rit latin, Euharistia ortodoxă nu e valabilă, deşi ortodocşii pot fi împărtăşiţi, în anumite condiţii-limită, atent inventariate. Pînă una, alta, fiecare trăieşte mistic, în propria Biserică, adevărul propriului crez. Dar asta nu înseamnă că asemenea "intersecţii" se cer diabolizate. Nu e cazul să scoatem din dulapul cu vechituri noţiuni contondente precum "erezie", "eretic" şi tot restul. Maximalismul de acest tip riscă să spulbere frumoasa moştenire pe care vizita lui Ioan Paul al II-lea la Bucureşti ne-a transmis-o cu un deceniu înainte. Tulburător, deşi nerecomandabil, gestul ÎPS Nicolae traduce măcar patosul de a căuta unitatea ucenicilor lui Iisus Hristos, pentru care se cuvine să lucrăm "cu timp şi fără timp", în deplină ascultare.