Sînge şi corp

Deşi platourile TV sînt pline de comentatori opulenţi, care par să ştie totul, nimeni nu a prevăzut că primul an al României în UE va fi anul adevărului despre noi înşine. Nimeni n-a putut anticipa proporţiile trădării la care tocmai am asistat, dar nici tentativa absurdă a restauraţiei bolşevice, adică revenirea simbolică în 1990. Şi ştiţi de ce ne-am întors, temporar şi grotesc, în acel an de dizgraţie? Pentru că tranziţia s-a încheiat. Pentru că am intrat într-un nou ciclu istoric, fără nici o foaie de parcurs. Dar mai ales pentru că, atunci, am lăsat sîngele neşters şi i-am făcut scăpaţi pe cei ce l-au vărsat. Un prieten - regizor care umblă adesea prin ţară - îmi povestea că nişte maramureşeni i-au spus-o deschis: toată nebunia de la Bucureşti (şi, prin extensie, din această societate) ţine de blestemul de a nu-i fi pedepsit pe ucigaşii de copii din ’89 şi ’90. Dat fiind că am acceptat o revoluţie avortată, vieţuim ca nişte avortoni. Mi-e tot mai limpede că patimile noastre ţin de acel nod gordian. Morţii nu se simt răzbunaţi. Deficitul originar de justiţie se întoarce împotriva fiecăruia dintre noi. Am crezut că-i putem uita pe cei ucişi în revoluţia confiscată şi pe cei zdrobiţi în barbaria mineriadelor. Iată însă că ei nu ne dau pace. Din fundul mormintelor, strigă la noi. Ne cer să le facem dreptate. Pînă cînd această exigenţă fondatoare va fi nesatisfăcută, fractura va persista. Vom avea mereu "două Românii", o comunitate fragmentată, o viaţă obştească intoxicată de minciuni. Vom avea doar oglinzi în care se reflectă oroarea consimţită, vinovăţia, laşitatea colectivă, dizarmonia de fond. Cultul "martirilor şi eroilor", celebrat de reprezentanţii politici ai ucigaşilor din ’89 şi ’90, este ruşinea maximă în care ne-am complăcut. Acolo trebuie căutată sursa ipocriziei generalizate spre care a virat viaţa cetăţii. Am avut cu toţii nesimţirea de a le permite asasinilor să omagieze, din poziţii oficiale, memoria victimelor. Îngăduind o asemenea uzurpare, am devenit uzurpatorii propriului nostru destin. Mă grăbesc să declar că tot ce notez aici nu e o mostră de iraţionalitate frustrat-vindicativă, ci numai constatarea îngrozită a consecinţelor unei nedreptăţi care ne va otrăvi existenţa, chiar dacă facem cumpărături la supermarket, plătim rate şi ne schimbăm maşina la fiecare patru ani. Degeaba sîntem în UE şi NATO, dacă nu ne-am încheiat, deep down, socotelile cu morţii. Liantul social e bazat pe onoare. Dezonoarea e mediul în care nici o legătură interumană nu poate rezista. Am convingerea că nesancţionarea prin justiţie democratică a ucigaşilor din ’89 şi ’90 ne-a transformat pe toţi în "fraieri". De acolo vine împărţirea între "băieţii deştepţi" şi "proştii" care votează de parcă n-ar avea de ales, respectă legile, stau acasă şi se defulează la o bere, în loc să-şi exercite, cu tot patosul şi responsabilitatea de care dispun, vocaţia de cetăţeni. Într-o veritabilă democraţie, forţa civică este de neoprit. Ea inspiră legile, ea stimulează funcţionarea justiţiei, ea denunţă abuzurile şi tot ea îi obligă pe "aleşi" să lucreze în favoarea binelui comun. La noi, din cauza crimei originare nepedepsite, forţa civică s-a chircit în cîteva alveole urbane. S-a retras într-un jalnic exil intern. Şi-a pierdut impactul, a renunţat la marşul suveran şi obstinat către buna întocmire a faptului public. Cunosc o mulţime de oameni fini, care strîmbă din nas la vederea polarizării maniheice a competiţiei politice interne. Dar ce Dumnezeu este această polarizare, dacă nu invitaţia obiectivă - aş spune chiar transcendentă - de a reinstitui opoziţiile cardinale fără de care nu se poate vieţui omeneşte? Mai mult decît să alegem între două "tabere", sîntem de fapt chemaţi să ne limpezim, om cu om, valorile în care credem. Mai credem în adevăr, în dreptate, în cinste, în onoare, în competenţă, în puterea legii, în patriotism, în curaj şi, la urma urmei, în civilizaţia europeană? Da sau nu? Am amînat excesiv răspunsul pe care aceste valori îl pretind, ca să capete corp. Dăruiţi-le unul.