Retrofuturism: raport final
Proiectul de cercetare CNCSIS 1266 dedicat arhitecturii religioase contemporane a pornit în 2004 din cîteva motive pe care echipa de cercetare a Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti - din care au făcut parte, în afară de mine, Florin Biciuşcă, Alexandru Nancu şi, la început, Andreea Mihalache - le-a considerat atunci ca fiind extrem de importante: 1) Stadiul pauper al discuţiei intelectuale despre arhitectura religioasă, în condiţiile în care se construiseră deja cîteva mii de lăcaşuri de cult ortodoxe după 1989 şi avuseseră loc şi două concursuri pentru Catedrala Patriarhală (1999 şi 2002, se pare că mai urmează unul cu invitaţi, pentru noul amplasament). 2) Necesitatea de a crea, de vreme ce nu existau, surse de documentare pentru cei interesaţi în sensul cel mai larg de tema spaţiului sacru şi a arhitecturii religioase, dar cu accent pe "cei ce fac biserici", cum i-am numit în titlul ultimei cărţi, apărute în 2007. Aceste surse documentare trebuiau să vizeze o informare, pe cît posibil exhaustivă, cu privire la arhitectura religioasă creştină (ortodoxă cu predilecţie, dată fiind ţinta de public vizată) veche de pe teritoriul actual al României, apoi o trecere în revistă a "bunelor practici" existente în România, adică a acelor proiecte de biserici de calitate neîndoielnică şi, în fine, o panoramare a cîtorva exemple contemporane similare, chiar dacă nu neapărat de extracţie ortodoxă, din lume, astfel încît, pînă la un punct (i.e. Identitatea tematică a lăcaşurilor creştine), să poată fi susţinută o comparaţie fertilă între ceea ce se petrece acum în România şi lăcaşuri de cult analoage. 3) În raport cu aceste trei baze de date, scopul proiectului a fost acela de a crea o masă critică de discurs teoretic în specialitatea vizată, cu alte cuvinte, un număr de titluri de articole şi cărţi publicate la care să aibă acces în primul rînd specialiştii - arhitecţi, teologi - dar şi publicul cel mai larg, pasionat de tema arhitecturii religioase. Revista Dilema veche a jucat, în acest context, un rol important, prin textele publicate în pagina "Din polul plus...", iar Editura Paideia şi Editura UAUIM au publicat toate titlurile de sub egida proiectului de cercetare, în număr de zece. Această massă critică de text este menită să încurajeze şi să informeze dezbaterea asupra, pe de o parte, acestei arhitecturi create după 1989 şi, pe de altă parte, de a genera, de acum înainte, un anumit impact asupra viitorilor autori de biserici. 4) Vehiculul prin care acest impact ar urma să se producă este masterul de spaţiul sacru al UAUIM, căruia i-au fost dedicate cîteva dintre volumele apărute în intervalul 2005-2007. "Dedicaţia" înseamnă că, pe de o parte, am publicat abstracturi ale tezelor de diplomă ale primelor promoţii dimpreună cu contribuţii ale profesorilor participanţi la program (o formulă de "acte ale masterului") şi, pe de altă parte, am publicat volume de folos în procesul didactic al aceloraşi masteranzi. Programul de master, în formula actuală, se apropie de sfîrşit, datorită modificărilor produse de intrarea UAUIM în sistemul Bologna. În acest sens, finalul proiectului de cercetare coincide cu admiterea ultimei promoţii de studenţi, cei care vor termina în 2009. Ei vor beneficia de întreaga cantitate de material acumulată care, prin postarea pe site-ul web www.retrofuturism.ro, aflat acum în lucru, va fi deschisă şi accesabilă de către oricine, de oriunde. În sinteză, proiectul şi-a propus a) un scop extensiv: acumularea a trei baze de date fotografice (arhitectură veche românească, arhitectură nouă românească şi arhitectură nouă străină) şi b) un scop intensiv: generarea unor germeni de cultură critică în domeniul arhitecturii religioase contemporane. Soluţii noi la o problemă străveche Spunînd aceasta, sugerăm că există o problemă cu arhitectura religioasă contemporană - absenţa unei culturi critice, a unei autoinvestigaţii critice, reflexive, asupra destinului ei trecut şi, mai ales, viitor. Analiza critică a arhitecturii de după 1989 ne-a împins la această concluzie şi, întrucît nu ne limităm la a observa declinul intelectual şi cultural al arhitecturii româneşti, în general, şi al celei religioase de după 1989, în particular, am trecut, prin intermediul proiectului de cercetare despre "Arhitectura religioasă de astăzi - o perspectivă retrofuturistă şi ecumenică", la generarea de soluţii. O primă soluţie a reprezentat-o conceptul de retrofuturism. Cum am definit acest concept, în cartea scrisă cu acest prilej împreună cu Arhiepiscopul Chrysostomos de Etna, CA? Iată: Paradoxul - îmbucurător - al arhitecturii creştine este acela că, expresie a unei religii teleologice, ea trebuie să fie în acelaşi timp arhaică şi viitoare. Recapitularea inspirată a tradiţiei bimilenare este unul dintre scopurile ei; dar, în acelaşi timp, aşteptarea celei de-a doua veniri face din biserică un loc orientat nu doar în sensul propriu, cardinal, al termenului, ci şi în sensul său temporal. Termenul de retrofuturism descrie atunci acel mod de a face arhitectură în care investigarea tradiţiei descoperă în aceasta lucruri suficient de îndepărtate în timp şi de surprinzătoare încît insolitarea să se producă nu în sensul "inventării", ci al re-descoperirii. Această arhitectură trebuie să fie în acelaşi timp o perpetuă recapitulare şi o neostenită investigaţie. Dacă ne uităm cu atenţie - şi pe repede-înainte - la modul în care s-a schimbat la faţă arhitectura creştină în cele optsprezece milenii de prezenţă triumfală, vom avea dinaintea ochilor paradigma experimentului însuşi. De la bazilică la crucea greacă înscrisă, cu tipurile lor intermediare, este un drum lung de "încercare şi eroare", de piste abandonate şi de polenizări încrucişate. Biserica este vistiernic al unei tradiţii de două ori milenare, în care trebuie să se îmbrace, mereu şi mereu croindu-şi toalete mai potrivite pentru ea, ca mireasă şi, deopotrivă, ca Penelopă. Dar, în acelaşi timp, Biserica este orientată către viitor, aşteptînd cu nerăbdare un timp pe care îl ştie "numai Tatăl". Este şi motivul împodobirii bisericii orientate, în aşteptare. O a doua soluţie, în orizontul ecumenismului, a fost sugerată de studiul Andreei Mihalache. Ea sugera, în interiorul discursului despre retrofuturism, o privilegiere a surselor arhitecturale dinainte de schismă, în principiu necontroversabile pentru cele două Biserici care au devenit, după schismă, separate (Catolică şi Ortodoxă). Cu alte cuvinte, este vorba despre operarea unei selecţii a modelelor de prestigiu invocate de către arhitecţii de lăcaşuri de cult, astfel încît modelele exemplare subzistente într-un nou lăcaş de cult creştin să fie acceptabile pentru ambele părţi şi, astfel, identificate drept sursă de memorie comună, nu scindată. În plus, devreme ce principiul insolitării retrofuturiste este augmentat de vechimea (re)surselor celebrate, rezultă că o îndepărtare în timp istoric este, vizual vorbind, benefică rezultatului final: folosirea drept material de lucru a arhitecturii mai îndepărtate în timp produce, dacă teoria noastră este adevărată, imagini contemporane mai interesante, mai tensionate, decît citarea exemplelor arhicunoscute, aproape de noi şi în timp, şi în spaţiu. Cu alte cuvinte, proiectul nostru de cercetare s-a străduit să nu intre în intimitatea discuţiei pro sau contra ecumenismului, dar a constatat că întoarcerea la originile uitate ale arhitecturii creştine face ca tot ceea ce istoria a adăugat ulterior ca tipologie, ca decoraţie, ca "stil" să fie exterior conţinutului conceptual al arhitecturii de cult. Locul, istoria lui particulară, diferenţele de teologie de după conciliile ecumenice, influenţele vecinilor, tehnicile şi materialele locale, specificul ghildelor diferite, cu toatele au generat diferenţă. Dar diferenţa este minoră în raport cu conţinutul fundamental, cu teologia arhitecturii creştine de oriunde şi dintotdeauna. Dacă această afirmaţie este adevărată (cu o singură, notabilă excepţie, şi anume devenirea tipului de biserică în cruce greacă înscrisă, care însă nu a făcut carieră în teritoriul a ceea ce numim astăzi România), atunci se înţelege că proiectul de cercetare despre care vorbim a avut şi o componentă "activistă", în sensul că nu ne-am propus numai să inventariem în chip pasiv arhitecturi date, vechi şi noi, ci am dorit ca, prin proiectul nostru, să şi propunem un mod nou (pentru România şi pentru lumea ortodoxă, oricum) de a proiecta arhitectura creştină de mîine.