Multe analize deplîng criza „platformelor liberale“. Ideea ar fi că, în lumea bogată și post-industrială, oamenilor li s-a urît cu binele. Prea multă democrație distruge democrația! Și atunci, oamenii – vrăjiți de populiști rudimentari – cer prin vot apariția unor regimuri naționa­list au­toritare. Acest tipar hermeneutic pleacă de la premisa greșită că în societățile occidentale a apărut o masă de masochiști sinucigași. Poate că ei sau părinții lor nu au trăit în distopii orwelliene (cu excepția est-europenilor, care au exprimentat direct comunismul) și tocmai de aceea „nu știu ce-și doresc“, aruncîndu-se, ca niște oi, în abatorul „democrațiilor iliberale“. Așa să fie?

Cred altceva. Criza platformelor liberale e mai curînd o reacție imunitară la excesul de utopie specific vieții de consumator „fericit“, în cea mai armonioasă, politic corectă și prosperă societate dintre toate cele imaginabile. O asemenea viață nu există, deși milioane de oameni au fost împinși să o vadă aievea, printr-o lentilă ideologică nerealistă. Reculul liberalismului (înțeles ca imanentizare a eshatologiei) este revanșa unui subconștient colectiv care vede că lumea, departe de a fi perfectă, rămîne același loc imprevizibil și adesea mizerabil în care au trăit toți oamenii, din toate timpurile și locurile. Evident, nimeni nu neagă progresul științific, medical, tehnologic și nici binefacerile aferente lui pe plan social, individual și educațional. Trăim mai mult, mai bine, mai informați, dar nu și mai „realizați“, de vreme ce orice cîștig, pe un anumit plan, comportă o pierdere pe alte planuri, nu mai puțin esențiale.

Un asemenea plan este acela al relației om – Dumnezeu. Această relație a fost difuz ocultată sau explicit taxată drept anacronică. Dacă ne referim la civilizația noastră, relația om – Dumnezeu a fost mereu „anacronică“: creștinismul e un realism supranatural. Ce sens are însăși căutarea mîntuirii într-o lume declarat perfectă? Cum să limitezi condiția umană la o transcendență tradusă secular prin divinizarea istoriei, care ascultă, chipurile, de opțiunile noastre suverane? Ce argument concret avem (în afara dictatului utopic și a unui păgubos wishful thinking) pentru a sfida misterul universal cu micul nostru bagaj de gnoză pozitivă? Da, creștinismul este anacronic, pentru că ne oferă matricea trecutului nostru muzeificat, dar și pentru că nu se epuizează în clipa prezentă, proiectîndu-ne destinul la scara unei dimensiuni post-istorice.

Admit că refuzul statu quo-ului liberal poate duce la distrugerea democrației și la autoritarism: e un pericol pe care nici o inteligență lucidă nu-l poate subestima. Numai că taman la asta ne va duce, dacă avem nevoie de un nou război mondial ca să L redescoperim pe Dumnezeu… Între aceste extreme, moderația unei autocritici filozofice a imaginarului postmodern se poate dovedi salutară. Demonizarea ideologică a creștinismului riscă să provoace, printr-un joc pervers de libertate luciferică, demonizarea creștinismului ca atare. Ea trebuie cumva să înceteze! Iată semnalul revoluției conservatoare care a început în America, sub masca amuzant-terifiantă a unui președinte care a cîștigat nu ca „nou Hitler“ sau „nou Putin“, cum spun adversarii săi, ci ca spărgător de mituri metropolitane, burghez-federale, ipocrit compasionale. Leftismul caviar – corupt și autoexilat într-o bulă de sloganuri imperative – a suferit o înfrîngere temporară. Important e să nu supralicităm maniheismul conflictului cultural dintre progresism și conservatorism, înțelegînd (cu finețea unui strop de smerenie) mesajul transmis de „masele“ acelea „retrograde“. Nu sînt sigur că moderații celor două tabere se vor întîlni într-un dialog care să rescrie prioritățile noastre spirituale. Trag însă nădejde că nu există în noi programul unei autodistrugeri ciclice, ci mai curînd vocația rațională de a conviețui, în așteptarea iubirii care poate surveni, dacă facem împreună experiența propriei mărginiri. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.