Răs-cruce

Sporeşte constant numărul celor ce se declară învinşi de războiul româno-român. Viaţa noastră e deformată de patologia unui civism exasperat, prin care ne revărsăm frustrările şi distribuim anateme, fără să putem ajunge, dacă nu la consensul mereu suspectat, măcar la un proiect social cu susţinere majoritară. Însăşi libertatea de exprimare - şi uşurinţa accesului la public - alimentează cacofonia opiniei sau dispersia criteriilor, cu urmarea că opţiunea funcţionează inevitabil ca negaţie: negaţia de sine a indivizilor, pe fondul urii de sine a întregului colectiv. Există în această fibrilaţie o seamă de argumente deopotrivă volatile şi imparabile. Simţim - cred - că ne aflăm la o răscruce majoră. Că "aşa nu mai merge". Mi-e însă tot mai limpede că imperativul schimbării transcende, acum, alternanţa partidelor la guvernare sau încheierea tranziţiei, odată cu integrarea României în Uniunea Europeană. Alte chemări au rămas nesoluţionate, alte aşteptări îşi caută, de prea multă vreme, întruchiparea. Oricîtă repulsie am resimţi faţă de conţinutul şi actorii din mass-media, nu avem curajul de a ne retrage din acest joc, fără sentimentul că am pierde, ca atare, miza pe care el o maschează: reabilitarea unei societăţi obosite, care poartă sarcina toxică a prea multor aberaţii de principiu. România de astăzi plăteşte frivolitatea de a fi preferat măsurilor radicale - dictate în consecinţa oricărei revoluţii - jumătăţile de măsură ale compromisului facil, asortat cu iluzii iresponsabile. A existat din start nucleul unei opoziţii anticomuniste motivate şi pertinente, dar el a fost constant acoperit prin vacarmul demagogic, întreţinut de fosta nomenclatură. În prezent, centrul opoziţiei faţă de remanenţele comunismului s-a deplasat dinspre elita de tip nicasian către noile elite administrative şi culturale, de formaţie postmodernă şi (preponderent) liberală. Normal ar fi fost ca înţelepţii ultimei generaţii umaniste să predea ştafeta şi să rămînă în joc, pe post de consilieri anti-derapaj. Din păcate, relaţia dintre nicasieni şi postmoderni a fost tematizată polemic şi confundată cu adevăratul cîmp de bătaie, astfel încît energiile & competenţele celor două tabere nu au colaborat la decomunizarea profundă a ţării, cît pentru deturnarea atenţiei dinspre agenda transformării sociale autentice înspre reformularea... ierarhiilor de prestigiu. Străvechea noastră incompetenţă civică s-a răzbunat, erodînd astfel prestigiul condiţiei intelectuale şi limitîndu-i drastic marja de manevră simbolică. Poate că transcrierea analitică a eşecului asupra căruia glosez are darul de a iniţia o terapie de grup menită să favorizeze reinventarea clasei intelectuale, pe măsura viitorului nostru context european. Desigur că, privită dinspre Occident, actuala cernere morală a personalităţilor publice - în funcţie de raportul fiecăreia cu Poliţia politică a comunismului - poate fi numită "vînătoare de vrăjitoare" sau "isterie colectivă" (aşa cum o face pînă şi o publicaţie de dreapta, precum Le Figaro). Nu putem neglija un asemenea risc. Dar riscul cel mai grav, după mine, constă în acţiunea fără scop comunitar precis. Dacă ne vom limita la tratarea zgomotoasă a "cazurilor", vom demoniza figura cîtorva impostori, dar nu vom crea premisele unei societăţi care se situează, prin standardele sale publice, la antipodul sistemului comunist. Ca să nu ne simţim asemenea unor comisari ideologici stalinişti, care decid la gazetă - prin înfierări corespunzătoare - viaţa şi moartea civică a "duşmanilor" desemnaţi ca atare, avem datoria să accentuăm latura pedagogică a procesului de purgaţie prin care, în sfîrşit, trecem. Democraţia însăşi trebuie consolidată în urma acestui proces. Or asta implică nu doar foşti securişti şi turnători, mutaţi din centrul arenei publice şi acoperiţi de blamul populaţiei pe care abjecţia lor a expus-o nu de mult la toate abuzurile, cît vinovaţi care asumă lăuntric propria culpă, în timp ce resimt iertarea condiţionată a societăţii din care au dreptul să facă parte. O asemenea culpă devine cu adevărat usturătoare doar dacă vinovatul nu rămîne singur.