Opus magnum
Mircea Eliade. Prizonierul istoriei . Cartea dlui Florin Ţurcanu (Editura Humanitas, 2005) are toate datele pentru a deveni biografia standard, reperul inconturnabil de la care hermeneuţii operei eliadeşti vor porni, mereu, de acum înainte. Am citit pe nerăsuflate cele aproape 700 de pagini scrise alert şi documentat, cu o simpatie discretă, care nu diminuează obiectivitatea demersului, dar şi cu talentul de a descrie procese intelectuale fără a cădea în academism soporific. Volumul e conceput ca Bildungsroman. Asistăm la geneza personalităţii lui Mircea Eliade, sîntem părtaşi la întîlnirile sale fondatoare, fie ele personale şi epistolare (în cazul unor Papini, Pettazzoni, Dumézil, Jung) sau numai livreşti. Bineînţeles, "teroarea istoriei" e omniprezentă. Ea dă, prin multiple aporii existenţiale, măsura tragismului ce va fi marcat destinul eroului, începînd cu fascinaţia misticismului politico-mesianic legionar, continuînd cu obtuza cenzură marxistă de care autorul suferă în Franţa (la începutul anilor de exil) şi sfîrşind cu "declinul" autorităţii sale ştiinţifice, atunci cînd, deja bătrîn şi deformat de artroză, savantul e pus în discuţie de către propriii săi discipoli. Entuziasmantă se dovedeşte, la Florin Ţurcanu, arta citatului, hrănită din incursiunea benedictină în toate arhivele disponibile (de la Eliade Papers, din Chicago, pînă la... SRI). I-aş elogia, deopotrivă, capacitatea de a integra "realităţile" (politice, instituţionale, familiale) şi "idealităţile" ascunse în scrierile, erudite sau literare, pe care Eliade, obsedat de "semne" providenţiale, n-a încetat să le disimuleze în aparent sapienţiala (şi totuşi anxioasa) lui prezenţă publică. La adăpostul miilor de probe textuale şi contextuale, marile întrebări referitoare la "omul" Eliade se lămuresc aproape pe deplin: da, a fost legionar, dar mai mult de dragul lui Nae Ionescu şi al "generaţiei" al cărei "şef" s-a visat să fie. Nu s-a dezis de dreapta anticomunistă, chiar dacă dorinţa de a nu-şi compromite cariera universitară (şi universală) i-a dictat anumite prudenţe discutabile. Nu a răspuns "polemicilor" şi atacurilor, dintr-o smerenie defetistă, pe care nimeni nu o va putea analiza. A rămas "român", ştiind totodată să-şi depăşească apartenenţa printr-o sublimare cosmopolită, regresivă şi utopică. Nu a fost "ortodox", dar nici agnostic, dacă e să credem teoria lui intimă, mărturisită unei studente, la bordul unui avion: sufletul supravieţuieşte şi primeşte o altă, imprevizibilă, "utilizare", pentru ca enorma lui complexitate să nu fie "risipită". Credinţa lui Eliade pare să se focalizeze pe ambiţia postmonoteistă a unei creativităţi sacrale încă neprecizate: un soi de ecumenism arhaizant, gîndit în oglindă faţă de "revoluţia neolitică". În fine, l-a preţuit pe Ioan Petru Culianu mai mult decît i-a arătat-o... Notabilă este, în volumul dlui Florin Ţurcanu, şi încercarea reuşită de a-l situa pe Eliade în istoria istoriei religiilor. Cititorul înţelege cum a izbutit marele savant să izoleze studiul american al religiior de învelişul său confesional, dar şi riscanta separare a disciplinei sale faţă de ştiinţele omului (care l-a costat pe Eliade critica acerbă sosită dinspre "frontul" antropologic). Anti-istoricismul - legat de teza ireductibilităţii hierofaniilor - a fost gajul mental de care Mircea Eliade s-a folosit pentru a-şi pleda abordarea "generalistă", dispreţul faţă de "specializările" înguste şi teza "unităţii" faptului religios, dincolo de variabilele spaţio-temporale şi de condiţionările sale economico-sociale. Cred că lucrarea dlui Florin Ţurcanu mai are un merit: acela de a calma - să sperăm că definitiv - disputele româno-române legate de un savant cu care unii se mîndresc (encomiastic), în vreme ce alţii se ruşinează (pînă la desfiinţarea operei eliadeşti din motive "ideologice"). Peste tot acest decor pasional şi impur, admirabilul efort întreprins de Florin Ţurcanu trage o linie pacificatoare: linia adevărului asumat, linia unei umanităţi care se înţelege pe sine, pentru a se transmuta, alchimic, în ceva mai bun.
