Mai multe ziare au relatat cuvintele stropşite în biserică de un înalt preot, la Constanţa: „Dacă cineva crede că nu merge la referendum… şi după aceea crede că e creştin ortodox se înşală amarnic“. Adeziunea la credinţă şi adeziunea la referendum sînt una: iată verdictul unui preot, care e şi profesor universitar. 80% din alegători n-au găsit de cuviinţă să ia în seamă nici „referendumul pentru familia tradiţională“, nici verdictul cu pricina. Cei care, între ei, sînt ortodocşi se află aşadar „excomunicaţi“. Ce subţirime duhovnicească! Cîtă rigoare academică! Ce ton poruncitor, de decident în judecata de aici şi de apoi, de „stăpîn“ asupra conştiinţelor. Potrivit acestui preot şi nu numai lui, credinciosul trebuie să se supună scurt la ordin, fără să se mai încurce şi cu glasul propriei minţi.

Chiar dacă BOR nu a adoptat în genere asemenea stridenţe, ea şi a mobilizat aparatul persuasiv în lupta împotriva unui pericol neverosimil. Nici legislativ, nici concret, căsătoriile LGBT nu ameninţă ceea ce CpF, BOR şi politicieni oportunişti numesc „familia tradiţională“. Nu există în România o invazie organizată a grupărilor şi a propagandei gay. Iar a dezincrimina homosexualitatea şi a introduce parteneriatul civil nu înseamnă a promova o mişcare pornită să dezagrege comunitatea. Înseamnă a lărgi libertăţile individuale, a aplica într un caz comportamental aparte (care ar fi de dorit să-şi asume „diferenţa“ ca diferenţă) principiul de toleranţă propriu societăţii liberale. Spiritual vorbind, BOR nu a fost sensibilă nici la tema libertăţii persoanei, nici la atenţia compătimitoare faţă de excepţie. A fost sensibilă la retorica pericolului, a unui improbabil asediu.

Sigur, grija pentru familie, pentru creşterea copiilor într-un mediu normal face parte dintre preocupările sociale ale religiei. Şi nu numai ale ei. Dar nu un referendum va face această grijă lucrătoare. Pe de altă parte, corupţia care pretinde „să schimbe de gen“ şi să devină „lege“ nu pare să îngrijoreze BOR. Nici faptul că sănătatea societăţii e minată de venalitatea guvernanţilor, de dispreţul lor faţă de cei pe care trebuie să-i slujească. La acestea Biserica să nu aibă nimic de spus?

După părerea mea, eşecul referendumului nu indică o subită pierdere de influenţă a Bisericii în societatea românească. Nici o scădere a credinţei, o secularizare care a luat brusc viteză. Indică în schimb, după mine, o posibilă schimbare în mentalitatea credincioasă. S-a văzut că o însemnată parte dintre creştini nu urmează instituţia bisericească atunci cînd ea merge pe linii dur tradiţionaliste, pe încruntări antieuropene, pe spaime naţionaliste. Pe teme care nu răspund căutărilor şi sensibilităţii spirituale ale omului de astăzi. O mulţime de creştini par să nu (mai) urmeze modelul supunerii necondiţionate faţă de retorica instituţiei, faţă de ceea ce e convenţional, bombastic în discursul unor preoţi. Vor să aibă responsabilitatea credinţei lor, să judece în dialog cu slujitorii Bisericii, să-şi facă auzite întrebările, criticile, sugestiile, necesităţile spirituale. Reflectarea referendumului în media a fost în această privinţă sugestivă. Mai degrabă cîţiva laici au pus problema credinţei vii, cercetătoare, au aplicat lecţia christică situaţiei din teren. Nu pledoaria grandilocventă, neatentă la realităţi a oficialilor Bisericii.

Iată un indiciu că, în credinţă, libertatea conştiinţei, căutările, responsabilitatea persoanei capătă o sporită greutate. Biserica Catolică, mai sensibilă la semnele vremii, dă astăzi acestei teme o deosebită importanţă. De curînd, cardinalul Stella, prefect al congregaţiei pentru cler, a adresat preoţilor un avertisment împotriva „abuzului spiritual“: „Sîntem victimele unei tradiţii potrivit căreia preotul este conducătorul, el dirijează comunitatea şi, mai ales, el are o putere asupra conştiinţelor. Iată un punct foarte delicat. Fiindcă puterea asupra conştiinţelor trebuie să respecte întotdeauna libertatea persoanei“ (cf. Le Monde des religions, 20.10.2018).

Există, în rîndul preoţilor catolici tineri, chiar voci care sînt de părere că „directorul spiritual“ ar trebui înţeles ca un „însoţitor spiritual“. El ar trebui să susţină efortul şi traseul credinciosului asemenea unui prieten, nu să comande, să dea verdicte asemenea unui „şef“. Evident că aici e nevoie de un fin echilibru între colegialitate şi autoritate, între înţelegere şi exigenţă.

Să fie accentul pe libertatea conştiinţei o invenţie a modernităţii tîrzii? Îmbinarea autorităţii preotului cu colegialitatea lui faţă de credincios să mineze oare substanţa credinţei? Credincioşii să-şi fi luat nasul la purtare, răzgîiaţi de atmosfera libertară a zilelor noastre? Sau munca liberă a conştiinţei, reflecţia, strădania pe calea proprie, „însoţirea“ cu un maestru, nu „supunerea“ faţă de el, să fie teme perene?

Ce ne spune experienţa îndrumării spirituale? Desigur, maestrul lucrează asupra discipolului ca asupra unei materii plastice, ascultătoare. Sigur că, prin clarviziune, experienţă, discernămînt, îl modelează, îl limpezeşte, îl conduce pe ucenic. Sigur că îi poate preda acestuia o învăţătură, o metodă. Totuşi, nu postura de dominus face din el un maestru. Ceea ce face din el un maestru este intensitatea cu care asumă el însuşi postura ucenicului faţă de Logosul divin, este priceperea lui de călător spre/împreună cu ţinta care îl cheamă. Aceasta e excelenţa maestrului spiritual: asumarea intensă a condiţiei de ucenic şi de călător.

În cazul că s-ar limita la rolul de dominus, cerînd discipolilor numai ascultare faţă de persoana sa, el ar risca să devină o mască pe chipul fără margini al Adevărului. Ar refuza ucenicilor intimitatea cu Învăţătorul ultim, l-ar „uzurpa“ pe acesta.

Christos însuşi, în calitate de învăţător divin, se prezintă pe sine nu numai drept dominus (Ioan 13, 13), ci mai ales drept itinerant care trebuie urmat. Se califică pe sine drept „uşă“ (Ioan, 10, 7 şi 10, 9), drept cale (Ioan 14, 6). „Transparentul Cuvînt“ îl numeşte Clement Alexandrinul pentru a-i arăta caracterul vectorial, faptul că El trimite către adîncul dumnezeirii. Iar la Marea Cină, El îşi predă cuvintele unora pe care i-a transformat în prieteni (Ioan 15, 15).

Portretul maestrului spiritual se construieşte pe tensiunea dintre autoritate şi colaborare. Origen, de pildă, nu se consideră un deţinător de adevăr în privinţa sensului Scripturii. E un om cu ştiinţa cercetării, nu un posesor de certitudini pe care să le impună celorlalţi. Are mereu grijă să se păstreze ca „transparenţă“ între discipoli şi Cuvîntul pe care îl interpretează. Ceea ce le oferă, prin comentariile sale, sînt doar „prilejuri de contemplaţie“, care să-i stîrnească să se confrunte direct, intim cu Cel care dă sens Scripturii.

De-a lungul secolelor şi în prezentul credinţei, maestrul spiritual se străduieşte să-şi conducă cu autoritate elevii către condiţia de colaboratori. Se străduieşte să facă din ei însoţitori pe un drum care nu îi aparţine lui, ci care îi atrage pe toţi spre aceeaşi ţintă. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.