Ce altceva este istoria creș­ti­nă­tății dacă nu un lung șir de controverse și chiar conflicte pe adevăruri de credință, de intransigențe împinse pînă la blocajul oricărei comunicări sau pogorăminte prea oportune ca să nu semene cu slăbiciuni sau cu interese de circumstanță, în cele din urmă de războaie în numele credinței, de anateme, excluziuni și persecuții? Cu această acuzație s-au confruntat creștinii în repetate rînduri din partea celor care citesc istoria cu ochiul scrutător al scepticului. Ce poți răspunde? Aceasta este imaginea care se degajă din cronici, din edicte imperiale, din culegerile canonice, din polemicile conciliare, din procesele de anatemizare. Este o istorie a neputințelor, a neajunsurilor, a neînțelegerilor, a tot ceea ce poate fi gîndit sub formă de negație în relațiile dintre oameni. Este istoria unor grupuri umane de varii dimensiuni, de la adunări liturgice la imperii, care s-au numit la un moment dat creștine, dar este mai cu seamă istoria celor care îl pun pe „eu“ în față: eu am dreptate, eu știu mai bine, eu am suferit mai mult, eu am realizat mai mult, eu merit cinstire din partea oamenilor! Dar cum s-ar scrie o istorie a celui care, cînd primește o palmă, întoarce și celălalt obraz? Crezi că ai dreptate, ești drept-măritor și/sau universal, poftim, spune și crezi ce vrei! Crezi că știi mai bine, ai mai multă carte, ai știință de care nu te îndoiești, mă bucur. Crezi că ai construit cetăți, fortărețe, orașe și catedrale mai multe, mai mari și mai frumoase, te admir. Crezi că meriți cinstea oamenilor, ai și primit-o deja! O istorie a celor care le răspund astfel specialiștilor în „eu“ nu este nici măcare o istorie a învinșilor, fiindcă nu se poate scrie.

Dacă prin termenul creștin am înțelege un ucenic, un imitator al lui Iisus Hristos, adică cel care împlinește poruncile lui Iisus, nu avem o istorie a creștinismului sau a creștinătății, ci eventual o istorie a creștinilor. Acești ucenici există, dar istoria lor nu se poate cuprinde pe de-a-ntregul în cuvinte, ea se percepe cu adevărat pe frecvența ultrasunetelor. Ca gen literar s-a numit hagiografie.

Cu toate acestea, ne interpelează faptul paradoxal că cei care își zic creștini, măcar ca formă culturală, își aduc aminte de viața lui Iisus din Nazaret. În viața sa, totul este atît de contradictoriu, încît pare a converge spre această anihilare istorică. Iisus este din nobilul Betleem, dar crește în umilul Nazaret al Galileii, de neam regal (descendent din David), dar în casa unui tîmplar, apare apoi ca un învățător, deși nu știm de la cine a învățat, propune altora să-i salveze, dar pe sine nu se apără, îi lecuiește pe alții, dar își rabdă rănile, îi învie pe alții, dar nu se dă jos de pe cruce, anunță inaugurarea unei împărății universale și moare pe cruce între doi tîlhari. De ce a fost relevantă pentru omenire povestea acestui eșec? Sau e ceva ce cuvintele nu pot transmite? Cum spui povestea tuturor acelor învinși, schilodiți, disprețuiți și umiliți care au încercat să-L imite pe Dumnezeul lor?

O foarte scurtă galerie de astfel de portrete: aproape toți apostolii și ceilalți ucenici care l-au cunoscut direct pe Iisus au parte de o moarte violentă; Ignatie al Antiohiei traversează triumfal Imperiul Roman către arena în care va fi mîncat de lei; filozoful Iustin, episcopii Foca din Sinope, Clement al Ancirei, Haralambie, Elefterie, Ciprian nu ezită să înfrunte umilirea publică, tortura și moartea; ofițerii de rang înalt Gheorghe, Dimitrie, Theodor, Procopie, Mercurie, Serghie, Vah, Nestor, Polieuct, Mina lasă toate onorurile și aleg tortura pînă la moarte; Tecla, Ecaterina, Pelaghia, Varvara, Agnia (sau Agnesia) și multe alte mucenițe traversează cuștile animalelor, înfruntă cu seninătate roțile dințate, focul, apa, săbiile și alte obiecte de fier parcă în căutarea celei mai dureroase morți. Sinaxarul numără zeci de astfel de cazuri, ale căror nume ne și sună straniu, pentru fiecare zi din calendar. Sînt aceste exemple prea îndepărtate? Atunci ne este la-ndemînă Gulagul și toate închisorile regimurilor totalitare de pe glob, mai proaspete și cu impact emoțional mai puternic execuțiile și torturarea creștinilor în Irak, Siria și restul Asiei, în Egipt, Algeria și restul Africii, măcar pentru a ne asigura de realitatea torturilor, chinurilor, înjosirilor și suferințelor. Cel puțin este limpede că nu vine nimeni în apărarea acestor victime. Ele sînt înconjurate de spectatori amuzați sau de cititori care nu rezistă emoțional lecturii.

Creștinii, față de care Nietzsche și nietzscheenii resimt repulsie și fascinație, există, dar cu cît sînt mai creștini, cu cît sînt mai desăvîrșiți în imitația lui Hristos, cu atît devin mai invizibili, cad sub radarul istoriei. În primul rînd fiindcă se individualizează, se reduc la unicul și adevăratul sediu al voinței, sufletul și mintea fiecărui om în parte. Istoria termenelor colective creștinism/creștinătate nu este același lucru cu istoria creștinilor. Aceasta din urmă este de tipul Sinaxar sau Pateric, povestea fiecărui individ în parte. Ea nu se coagulează într-o poveste colectivă. Nici un caz nu e la fel sau, ca în Pateric, nici un răspuns nu este la fel. Fiindcă fiecare răspuns al unui avvă din Pateric, dar și fiecare răspuns al lui Dumnezeu către om se adresează unui individ unic și irepetabil, cu un temperament individualizat, cu o experiență de viață proprie, cu o percepție emoțională variabilă a semnalelor exterioare, deci o lectură diferită a timpului și spațiului. Pentru unul e bine să doarmă, cînd pentru celălalt e bine să vegheze, pentru unul e bine să mănînce, cînd pentru altul e bine să ajuneze.

Istoriile creștine de care dispunem sub forma textelor hagiografice înregistrează un fragment infim din viața creștinilor. Sînt mici semnale din lumea de dincolo prin care cei cîțiva sfinți, a căror identitate ajunge să fie cunoscută, se dezvăluie în natura noii lor ființări. Cei rămași în universul fizic percep sub categoria taumaturgicului ființa sfinților, adică îndelunga răbdare, moartea și puterea sfîntului sînt receptate ca supranaturale. Spre exemplu, raportul dintre trupul fizic și trupul spiritual (în alte cuvinte, depășirea parametrilor fizici ai trupului) este ilustrat în text prin vindecare instantanee și miraculoasă a rănilor pricinuite de tortură sau prin suspendarea legilor fizicii (focul nu mai arde). Tipul acesta de documente martirologice au trecut prin cenzura raționalității unor epoci ulterioare care a atenuat taumaturgicul. Ce se întîmplă de fapt? Martorul unei minuni primește și capacitatea de a o percepe și intră astfel în zona de atingere dintre cele două lumi. Numai o mică parte din ceea ce percepe martorul trece și în cuvinte. Cititorul, însă, lipsit de percepția extrasenzorială a martorului, reduce ceea ce citește la nivelul său de experiență. Standardizarea și regularizarea hagiografiei, cele mai notorii fiind în secolul X în Bizanț, cînd apar colecțiile de tip sinaxar, și în secolul al XVI-lea, cînd a început prelucrarea bollandistă a hagiografiei, indică degradarea capacității de a înțelege ce se întîmplă în zona de contact dintre material și spiritual. Rezultatul a fost că viețile sfinților s-au redus la o morală stoică sau la o disciplină ascetică, iar contactul cu lumea de dincolo a fost înghesuit în categoria intelectuală a misticii.

Metamorfozele hagiografice al Sfîntului Gheorghe pînă la limita expulzării din calendarul creștin în Occident ilustrează evanescența nevăzutelor. Papa Ghelasie îl pomenește deja ca fiind dintre acei martiri „al căror nume e pe bună dreptate respectat de oameni, dar ale căror fapte sînt cunoscute doar de Dumnezeu“. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.