Ce are a face martirajul cu terorismul? Ei bine, pentru cîţiva artişti danezi, ele au de-a face, ba chiar foarte strîns. Şi nu fiindcă s-ar afla în antagonism, primul − postură a victimei, al doilea − postură a ucigaşului. Nu. Nicidecum. Pentru grupul The Other Eye of the Tiger, ele sînt identice: jihadistul împuşcat de forţele de ordine, după ce a masacrat populaţia civilă, e martir. Aşa rezultă din expoziţia „Muzeul martirilor“, deschisă între 29 noiembrie şi 7 decembrie la Berlin, în cartierul Kreuzberg, fief al „artei alternative“, de stîngă radicală şi cartier cu o masivă populaţie turcă. Expunerea alătură figuri celebre care au murit pentru convingerile lor şi inşi care au ucis în masă din cauza convingerilor lor, sfîrşind prin a fi şi ei ucişi. Socrate, Jan Palach, Martin Luther King stau alături de Ismael Omar Mostafei, unul dintre ucigaşii de la Bataclan şi de Mohammed Atta, şef de comando în atentatele de la 11 septembrie. La rînd cu ei sînt puşi o martiră creştină din sec. III, Apolonia din Alexandria, Sfîntul Ştefan, primul martir creştin, preotul polonez Maximilien Kolbe, care s-a oferit să moară în locul unui alt deţinut, tată de familie, la Auschwitz, în 1941.

Desigur, expoziţia e grosolan provocatoare, ceea ce produce în primul rînd reclamă pentru autori. Căci, se spune, nimic nu-i mai răsunător ca publicitatea rea. Totuşi, lucrurile nu se rezumă la stîrnirea profitabilă a indignării.

Potrivit autorilor, martirul e un om care moare pentru convingerile lui. Atît. Nu contează ce fel de convingeri, ce calitate, ce nivel, ce criterii au ele. Nici metodele de a le „pune în practică“, nici efectul lor asupra societăţii. După această definiţie, birocratic manevrată de autori, Hitler e şi el un martir. Nu avea el ditamai convingeri: dominarea lumii de către Germania nazistă, genocidul altei rase? N-a murit din cauza lor? Ba chiar omul care, convins că i-a fost încălcat dreptul, sare la bătaie şi primeşte una în cap, şi el e un „martir“.

În faţa indignării stîrnite de expoziţie, autorii şi organizatorii se apără: nu am vrut decît să „lărgim“ perspectiva asupra martirajului, să arătăm ceea ce organizaţii din diverse culturi şi ideologii socotesc drept cazuri de „martir“. Cu referinţă la includerea ucigaşului de la Bataclan în listă, Ambasada Franţei la Berlin a protestat, afirmînd că libertatea de expresie nu trebuie totuşi să permită elogiul terorismului. Dar, departe de noi un asemenea elogiu, declară autorii şi organizatorii: noi sîntem împotriva violenţei, nu facem decît să prezentăm ceea ce alţii, de pe întinsul lumii, califică drept „martir“; nu ne permitem judecăţi de valoare.

O atare atitudine „artistică“ şi publică e desigur obscenă. Mimează cu cinism „obiectivitatea“, „neutralitatea“, iresponsabilitatea. A-l pune în acelaşi rînd pe Jan Palach şi pe Ismael Omar Mostafei e obscen. Unul, fără nici o apărare, şi-a dat foc ca protest împotriva maşinii totalitare. Celălalt, luîndu-l pe Dumnezeu complice, a deschis focul asupra unei mase de civili fără apărare. A-l pune în acelaşi rînd pe Socrate şi pe Mohammed Atta e obscen. Cel din urmă, făcînd religie din ura faţă de Occident, a încercat să obţină maximum de distrugere umană şi simbolică. Socrate, cu viaţa şi cu moartea lui, i-a îndemnat pe oameni să gîndească în funcţie de criteriile înalte, absolute, ale adevărului. Să trăiască cu discernămînt în raport cu ele. El e figura-simbol a opoziţiei faţă de gîndirea marionetă, faţă de pervertirea principiilor în instrumente de putere brută. În sfîrşit, în religii, martirul (mai e de amintit?) nu e cineva care ucide, ci care merge pînă la moarte ca mărturie pentru alipirea lui de Dumnezeu. El discerne printr-un gest extrem între ordinea mundană şi ordinea divină, între datul exteriorităţii şi exigenţele conştiinţei. Îşi dă viaţa ca dovadă de discernămînt.

Dar autorii expoziţiei – şi multiculturaliştii birocratici – tocmai asta vor să tulbure, să desfiinţeze: ierarhia calitativă, criteriile de valoare, discernămîntul. Ei practică, în mod programatic, adunătura de concepţii instalate pe acelaşi plan. Nu înţelegerea datelor contează, nu referirea lor la principii comune umanităţii, nu raporturile lor de sens. Ci inventarul unor etichete. Fie că emană de la grupări ideologice, de la organizaţii extremiste ori de la mari tradiţii universale, toate concepţiile primesc aceeaşi greutate. Nu se admite ierarhie în ce priveşte autoritatea surselor. Nici în ce priveşte nivelul acestor concepţii. Fie că sînt sociale, politice, religioase, fie că sînt propriu-zis spirituale ori brutal demagogice – toate sînt tratate la grămadă, sînt supuse unui proces de uniformizare şi, astfel, de viciere, de dezagregare a semnificaţiei.

Pentru multiculturalismul birocratic, diferenţierile sînt condamnabile. Amorful, relativismul, minarea ideii de principiu, de calitate, de ierarhie a sensurilor: iată care e idealul său. De altfel, autorii expoziţiei o spun de-a dreptul într-un comunicat: „Am vrut să arătăm incoerenţa termenului în funcţie de diferite contexte geografice şi istorice“. „Neutralitatea“ lor nu e aşadar atît de neutră. Ei nu-i raportează pe terorişti la logica religiei pe care o desfigurează cu actele lor. Nu. Îi afişează drept martiri fiindcă aşa îi socotesc grupările care le-au fost sursă. Dar, în Coran (V, 32), Dumnezeu declară că a ucide un om nevinovat înseamnă să ucizi omenirea întreagă.

În modernitatea tîrzie, multiculturalismul discernut, respectuos, chiar colegial se numără printre trăsăturile, larg împărtăşite, ale Occidentului. Însă el nu lipseşte nici din Coran, care îi dă formulare propriu-zis spirituală, de convergenţă a religiilor. „Noi am hotărît fiecăruia dintre voi o lege şi un drum. Dacă Dumnezeu ar fi vrut, ar fi făcut din voi o singură adunare, însă El a vrut să vă pună la încercare prin darul ce vi l-a făcut. Întreceţi-vă unii cu alţii în cele bune. Întoarcerea voastră, a tuturor, va fi la Dumnezeu, iar El vă va înştiinţa atunci de ce vă învrăjbeaţi“ (trad. George Grigore, Coranul, 2000). „Iar el vă va în­cu­noştiin­ţa atunci în ce priveşte divergenţele voastre“, sună traducerea lui Jacques Berque.

Martirul reprezintă un caz extrem de discernămînt existenţial. El se aduce pe sine dovadă că ordinea transcendentă are covîrşitor mai multă consistenţă, mai multă realitate decît ordinea mundană. Se face martor extrem al ierarhiei lor, al articulării şi al tensiunilor între cele două regimuri de fiinţă. Dar, în fond, religia instituie, pentru orice credincios, exigenţa aceluiaşi discernămînt. Viaţa credinţei se petrece în cuprinsul ierarhiei; înseamnă conştiinţă a îmbinării paradoxale între cele două niveluri. Înseamnă experienţă a calităţii lor radical diferite şi totodată a comunicării lor. 

***

Naşterea lui Christos face să răsară, cu suverană strălucire, în faţa conştiinţei însăşi Persoana-ierarhie, în care cele două condiţii se îmbină fără amestecare. În El „vine să se arate Prunc tînăr, Dumnezeu cel mai nainte de veci“, cum sună o cîntare a Naşterii, datorată unui admirabil imnograf bizantin, Roman Melodul (Constantinopol, sec. VI). Evenimentul cere un sărbătoresc discernămînt. 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: wikipedia, Socrate