Am format un stereotip comunitar: ne apreciem fără rezerve personalitățile abia cu titlu postum. În viață, mase umane indiferente contrastează cu accesele calomnioase, legendele diminutive și criticile exacerbate. Cît adevăr cuprinde această autopercepție? În primul rînd, unul statistic: se poate face oricînd un dicționar al scriitorilor, gînditorilor, istoricilor, oamenilor de știință sau artiștilor care au murit uitați, fie în exil extern, fie într-un amar surghiun lăuntric. Oameni de seamă, pieriți în uitare și sărăcie. Nu că am fi izolați în această antologie a ingratitudinii: cunoaștem felurite cazuri, și la case mai mari, din Europa occidentală. Totuși, Estul rămîne campionul acestui tip de atitudine: aici, omul obișnuit vrea ca toată lumea să fie ca el și face din orice comparație nu o sursă axiologică de ierarhizare, cît un prilej de punere la punctul zero. Din perspectiva eredității noastre, soiul acesta de voluptate aplatizantă comportă o ecuație cu termeni clari: găsim în el memoria autocrației turco-ruse, pudoarea ancestral-țărănească față de boieri, resentimentul proletar al luptei de clasă și, mai recent, înțelegerea democrației ca proces de omogenizare (din care “discriminarea“ lipsește, cînd nu primește reparatorii accente „pozitive“).

Adînc insinuată în subconștientul colectiv, ura tacită sau explicită față de personalități pornește și din preconcepția potrivit căreia „geniul“ e fie un impostor, un închipuit, fie un personaj demonic, venit să tulbure ordinea stabilită prin trucuri greu de controlat și propuneri de o abisală incertitudine. De vreme ce opera sau atitudinea lui nu se conformează normei uzuale,  suspiciunea pasivă sau respingerea agresivă sînt binevenite. Aș mai remarca un aspect: cu toate că oportunismul e aparent criticat, cele mai „populare“ personalități din cultura noastră rămîn cele validate de puterea instalată. Prin efectul său castrator, contactul intelectualului cu puterea îi domesticește latura imprevizibilă, convertind resursele sale faustice în solemnitatea unei consfințiri oficiale.  De vreme ce „orice stăpînire e de la Dumnezeu“, orice contact cu ea primește carate redemptorii. În ochii poporului, mecanismele autonome de consacrare (bunăoară prin receptarea favorabilă din interiorul fiecărei  „bresle“) rămîn irelevante, căci nu provin de sus. Altfel spus, publicul admiră numai acrobația cu plasă și rebeliunea „cu voie de la poliție“.  Creatorul nu are voie să surprindă, să se camufleze, să zboare sub radar. Dacă vrea să fie recunoscut în societate, el trebuie să fie recunoscut ca atare și pe stradă: se admit lavaliera, bereta, pletele, bărbile, culorile ușor fistichii, tocmai pentru că ele conotează uniforma de artist...

Moartea oferă însă cel mai frumos cadou al creatorului față de comunitate. Dincolo de acest prag, el devine inofensiv, nu mai poate brusca starea fixă a lucrurilor și se pretează docil omagiului hagiografic. Lumea accesează articolul aferent din Wikipedia, pe Facebook apar mărturii efuzive, amintiri egocentric-pioase și laude hiperbolice, primarii ies cu propunerea de a boteza străzi din urbea lor cu numele „drag“ al defunctului, se lansează chete online pentru statuia (sau măcar bustul) care să perpetueze „prezența“ celui dispărut. În ultimii ani, s-a întețit și reflexul decorării postume, sau organizarea de funeralii cu pompă militară. Întrucît provoacă emoții colective, moartea se vinde bine, adună like-uri și redistribuiri: e de bonton să postezi propria variantă de necrolog, îngroșînd cu eleganță sau patos lamentațiile obștești. Sub influență italiană, a prins și moda de a aplauda sicriul, spre a spori teatralitatea paradoxal optimistă a despărțirii. Călătoriile cosmice și o bizară reminiscență faraonică îi fac pe mulți să-și reprezinte viața de apoi ca pe o deplasare interstelară, unde defunctul va continua, într-o ambianță angelică, activitățile sale pămîntești. Marele nostru contemporan a decedat: de acum, chiar că nimic nu ne mai împiedică să-i cinstim, ca la carte, valoarea!

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.