Reacțiile cititorilor la precedentul articol, dintre care și ale unor prieteni cărora le mulțumesc pentru lectura implicată, necesită o revenire asupra temei pocăinței pentru a-mi preciza intenția exegetică și contextul etimologic.

Prima precizare se naște dintr-o smerită lectură a dicționarelor, celebrele Liddle & Scott pentru greaca veche și Lampe Patristic Greek Lexicon. În greaca veche metanoia/metanoeô conține într-adevăr noțiunea de schimbare de părere sau de opinie, în sensul re(-)cunoașterii greșelii făcute, de unde derivă și o schimbare de sentiment din autojustificare în autoînvinuire. Abia în al treilea rînd intervine sensul de regret ca stare de spirit a schimbării. Dar aceste sensuri comune ale cuvîntului nu anihilează forța etimologică a componentelor: prepoziția meta (= dincolo de, dintr-o parte într-alta, echivalentul latinesc fiind trans-) și verbul noeô = a cugeta, a concepe, a înțelege. Prin această bază semantică metanoia se pretează unei mari varietăți de nuanțe, pe care Lampe le indică cu acribie.

A doua precizare constă în faptul că în Evanghelii metanoia nu se rezumă la sensul comun, ci mizează tocmai pe sensul special, extras din semantica componenților săi. Mă voi referi pe larg mai jos.

A treia precizare se referă la traducerea slavonă a termenilor grecești: kajanje și derivatele sale prin prefixare, care întăresc sau specifică sensul, pokajanje, raskajanje, sau okajanyi (= exclus, blestemat). Acestea nu redau fidel semantica lui metanoia și fragilizează prin aproximație accesul la sensul special al lui metanoia. Substantivele și verbele slavonești din această familie de cuvinte provin din rădăcina indo-europeană care desemnează obligația de a răscumpăra sîngele vărsat. Tinô și poinè din greaca veche derivă din aceeași rădăcină și le întîlnim începînd de la Homer, iar cel de-al doilea este corespondentul latinescului poena
(= despăgubire, ispășire a unei crime). Iată deci că dacă redactorul elenofon al textelor evanghelice voia să spună ceea ce am numit eu amendă onorabilă, avea la-ndemînă termeni potriviți. Răscumpărarea unei vinovății poate însemna „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte“ sau echivalentul valoric (evaluat în animale) sau chiar pecuniar al acesteia. Sîntem cu acești termeni în miezul religiei sociale, pe care ne-au descris-o antropologii moderni, dintre care cu particulară forță de convingere René Girard. Că limba slavă, în care a fost tradusă Evanghelia în secolul IX, vorbită de societăți precreștine, al căror sistem religios ținea de aceeași religie socială, nu avea alte resurse semantice pentru a reda înțelesul lui metanoia poate să nu ne surprindă. Dar nu trebuie să ne oprim aici cu explicația, ci să privim în practica deja veche de mai multe secole a Bisericii în momentul traducerii Evangheliilor în slavonă. Între timp, metanoia devenise una din cele șapte taine, deci se instituționalizase și se juridizase. Procesul de metanoia se compunea din exomologesis (= mărturisirea) și epitimia (= poenitentia, îndreptarea), care presupune și o disciplină care îl așeza pe cel care se îndreaptă într-o anumită poziție în cadrul comunității, în curte, în fața ușilor (pridvor), în narthex (pronaos) sau în naos. Așadar traducătorul citește metanoia evanghelică prin prisma practicii penitențiale din epocă și înțelege epitimia ca pe amenda onorabilă pentru iertarea păcatului și reintegrarea în comunitate, ignorînd cu inocență, ca și noi, cei de azi, că de răscumpărare sau amendă din partea individului are nevoie societatea pentru a accepta din nou individul care a greșit în sînul ei, în timp ce de epitimia are nevoie individul pentru a înțelege consecințele spirituale (nu sociale) ale faptelor, vorbelor, atitudinilor sau gîndurilor sale. În sensul original al instituirii ei, epitimia era timpul în care se producea metanoia.

Pentru a atesta utilizarea specială a conceptului de metanoia în Evanghelii, aduc spre judecata cititorilor parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31). Este unul dintre cele mai surprinzătoare fragmente evanghelice, fiindcă este redat un dialog din lumea de dincolo. Bogatul nemilostiv este, de fapt, un indiferent, care e mult prea preocupat de viața lui de huzur ca să ia seama că la poarta lui trăiește un sărac, care s-ar mulțumi să se sature cu ceea ce se aruncă de la masa lui. Mai atenți și deci mai milostivi erau cîinii, care îi lingeau rănile. În lumea de dincolo rolurile se inversează. Lazăr e în sînul lui Avraam, iar bogatul e în gheena focului și-i cere lui Avraam (părintele său întru cunoașterea adevăratului Dumnezeu) să-l trimită pe Lazăr să-și moaie degetul în apă ca să vină să-l răcorească. Răspunsul lui Avraam e în sensul justiției distributive, care stă la baza tuturor societăților (suum cuique tribuere = fiecare cu ale lui): „Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mîngîie, iar tu te chinuieşti“. Bogatul nu are de ispășit o vină, ci pur și simplu este pus în situația de a-și continua existența, așa cum și-a conceput-o pe pămînt, în spiritul distribuției bunurilor fiecăruia. Ceea ce i se dezvăluie este că a greșit față de sine, nu față de Lazăr. Astfel, el vrea să le transmită fraților săi că există o realitate spirituală diferită de ordinea religioasă în care au trăit în societate. Dar de ce ar fi nevoie pentru a schimba, de înțelegere sau de concepție de viață? De răsturnarea relației dintre viață și moarte! Astfel, bogatul îi răspunde lui Avraam: „Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi (vor înțelege altfel). Iar Avraam i-a zis: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi.“Acesta este însuși Fiul Omului. Procesul acestei noi înțelegeri a vieții este numit prin verbul metanoeô.

Metanoia, în cele din urmă, eliberează de rătăcire sau eroare spirituală (= amartia): „Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa (= metanoia) spre iertarea păcatelor (= eliberarea de rătăcire) la toate neamurile, începînd de la Ierusalim“ (Luca 24, 45-47).

Ultimul martor al nevoii de a-și privi viața din alt punct de vedere este bogatul căruia i-a rodit țarina. Acesta chiar nu are nimic să-și reproșeze, nu e pomenit cu vreo datorie, nu are un Lazăr la poartă sau vreun alt semnal de alarmă spirituală. Lui îi merge pur și simplu bine, iar la un moment dat chiar atît de bine, într-atît de mult i-a rodit țarina, încît se gîndește deja la soluții pentru a tezauriza acest noroc: „Suflete, ai multe bunătăţi strînse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănîncă, bea, veseleşte-te“. Acestui bogat norocos îi răspunde nu Avraam, ci chiar Dumnezeu: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău“.

Sfîntul Pavel folosește aceeași sem­nificație specială a conceptului de metanoia, ba chiar mai mult, propune o descriere a acesteia: „Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă (metanoia) spre mîntuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte“ (2 Corinteni 7, 10). Întîi, întristarea sau starea de contriție precedă metanoia. În al doilea rînd, metanoia salvează de la eșec spiritual. În al treilea rînd, nu conține regret sau remușcare, fiindcă metanoia aduce și soluția la dezechilibrul spiritual produs de greșeală. În al patrulea rînd, regretul sau remușcarea fără metanoia produc deznădejde și deci moarte spirituală.

Pentru a încheia deocamdată discuția despre metanoia ar mai trebui citate versetul din 2 Timotei 2, 25: „Certînd cu blîndeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului“ și versetul din 2 Petru 3, 9: „Domnul nu întîrzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întîrziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrînd să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă.“ Este evident în aceste versete că sensul penitențial al pocăinței rămîne mult în afara înțelesului special al metanoiei evanghelice. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.

Foto: wikimedia commons