E instructiv să treci printr-un filtru evanghelic textele autorilor „necreștini“, de la Seneca la Nietzsche sau Cioran. Nu atît pentru a-i încreștina forțat, ci pentru a măsura influența logosului creștin asupra autonomiei intelectuale manifestate împotriva sa. În cazul scrierilor filozofice precreștine, rețin teza Apologeților din primele veacuri: pentru ei, marii înțelepți păgîni erau precursori ai Întrupării Cuvîntului, dat fiind că mintea lor era luminată de o rațiune naturală, diseminată în orice act de cunoaștere. În cazul autorilor ostili Bisericii, mai ales după Renaștere, se poate spune că și ei rămîn în sfera Logosului, fie pentru că se limitează la contestarea autorității clericale, fie pentru că se leagă de tradiția evanghelică prin chiar dorința lor, fierbinte, de a o demonta critic. În creștinismul răsăritean, raportul dintre înțelepciunea revelată și cea profană a fost mai curînd complementar, pe temelia neoplatonică a teologiei Părinților Cappadocieni, din secolul IV. Poate că veacul acela a fost socotit „de aur“ tocmai pentru că a împăcat cele două mari tradiții într-o sinteză indiscernabilă.

Cum arată însă acest tip de întrebare dacă ne oprim la un scriitor politic apusean, de felul lui Niccolo Machiavelli, care scrie în plină Renaștere, reflectînd antropologia averroistă (și, iarăși, neoplatonică) a ethos-ului italian de la încetul anilor 1500? Aici, receptarea postumă a scrierii sale de căpătîi – numită inițial De principatibus, dar universal aclamată sub titlul Il Principe – sufocă judecata senină în norul unei notorietăți redundante. Opus-ul lui Machiavelli e un exemplu clasic de text mai mult citat decît citit. Machiavelismul, ca emblemă a lipsei de scrupule în viața politică, și-a eclipsat părintele, reducîndu-l la o etichetă. Și asta în pofida bogatelor exegeze pe care Principele le-a inspirat, atît în cultura peninsulară, cît și în restul lumii occidentale. Publicul educat, dar nespecialist, a reținut un singur lucru: că secretarul florentin închide Evul Mediu, axat pe o teologie politică providențialistă, și deschide Era Modernă, postulînd fatalitatea unei lumi în care dreptul divin și cel natural sînt deopotrivă surclasate de pragmatismul cinic al cuceririi puterii „cu orice mijloace“. Faimosul pasaj (din capitolul al XVIII-lea) despre omul politic agresiv ca leul și viclean ca vulpea, figură ambiguă, situată, asemenea centaurului Chiron, la intersecția dintre animalitate și umanitate, pare să justifice această reducție.

Machiavelli era contemporanul unei Papalități obsedate de expansiunea puterii sale seculare, manu militari, îi citea asiduu pe clasicii romani (Titus Livius, Cicero, Quintilian, Suetoniu) și fusese martorul luptelor dintre ducatele și republicile italiene, care căutau să scape de presiunea regilor Franței sau ai Aragonului, printr-un joc cinic de alianțe și de trădări oportuniste. Pe scurt, nu prea era „dus la biserică“. El era însă și un mare cititor al lui Dante și respira cumva în atmosfera încă prezentă a Evului Mediu tîrziu. Nouă este, dacă vreți, înlocuirea tandemului medieval natură/grație divină prin dialectica dintre soarta (mereu schimbătoare) și virtutea activă a omului prudent, abil, deci capabil să raționalizeze imprevizibilul. Machiavelli susține că „întîmplările lumii sînt cîrmuite de soartă și de Dumnezeu“; „cu toate acestea, pentru ca voința noastră liberă să nu fie cu totul negată, (…) soarta este stăpînă numai pe o jumătate din acțiunile noastre, dar că tot ea ne îngăduie să cîrmuim noi singuri cealaltă jumătate sau aproape“ (cap. XXV). Formal, această schemă iese din cadrul finalismului biblic. Istoria nu are un orizont eshatologic, fiind mai curînd o adunătură de fapte aleatorii, care ne pot distruge dacă nu ne folosim inteligent libertatea. Putem spune că prima „dezvrăjire a lumii“ post-medievale se consumă pe terenul politicii, definite ca luptă pentru avuție și glorie, în afara oricărui context soteriologic. După Machiavelli, omul european nu-și mai folosește libertatea pentru a confirma planul divin, ci pentru a se salva din fața dezastrelor. 

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.