Înţelegere
"Trebuie să ştii, Sancho, că sînt două feluri de neamuri pe lume; unele care-şi trag descendenţa din principi şi monarhi, pe care, puţin cîte puţin, a destrămat-o timpul şi s-a sfîrşit într-un punct, ca o piramidă răsturnată; alţii şi-au avut începutul în oameni de jos şi urcă din treaptă în treaptă, pînă ce ajung să fie mari seniori; astfel încît deosebirea dintre ele este că unele au fost şi nu mai sînt, iar altele sînt, dar n-au fost..." Don Quijote de la Mancha (restituit nouă în excelenta nouă traducere datorată lui Sorin Mărculescu, Paralela 45) analiza ca atare tensiunea dintre aristocraţie şi cavalerie, competiţia dintre nobleţea ereditară şi cea de merit. Astăzi, aristocraţia ereditară e muzeificată. Iar cea de merit dispare, văzînd cu ochii, din cauza democraţiei digitale. Cred că ştiu ce s-a petrecut pentru că reţin în ce condiţii am evoluat. Lumea spiritului avea o structură piramidală. Eram învăţat să recunosc modelele demne de urmat. Ştiam că societatea are vîrfuri, că există undeva, deasupra mediocrităţii curente, un Paradis al personalităţilor intelectuale, cărora se cuvine să le recunoşti întîietatea umană. Acest imperativ, nesuferit în principiu, dar acceptat pînă la urmă, se situa în centrul unei pedagogii bazate pe demonstraţie, pe merit şi pe etalarea meritelor. La 15 ani, cînd turmentările adolescenţei te obligă să oscilezi între grandomanie şi gîndul că viaţa nu are de fapt nici un sens, prezenţa unor modele te poate salva. Pe mine m-a salvat. Observîndu-mi, de la distanţa cuvenită, contemporanii cei mai eminenţi, am resimţit urgenţa, căpătînd simultan deprinderea de a mă însoţi cu ei. Graţie unor asemenea relaţii interpersonale a pornit, şi în cazul meu, descifrarea graduală a tradiţiei româneşti şi universale. A trebuit să-l reperez mai întîi pe Noica, pentru a-l descoperi ulterior pe Platon. Am avut nevoie de Al. Elian, pentru a ajunge la Gilbert Dagron. Prin Valeriu Anania, am scos din rafturile unor biblioteci volumele scrise de Irineu Mihălcescu. Andrei Pleşu mi l-a (re)prezentat pe Erwin Panofsky, iar Gabriel Liiceanu, pe Heidegger. L-am descoperit mai întîi pe Marin Preda, omul, pentru a-l depista ulterior pe Camus, existenţialistul deja mort. Morţii puteau fi înviaţi de cei vii. Funcţionam ca mediu al unei soteriologii elitiste, deveneam instrumentul unor resuscitări esenţiale. Şi mă simţeam parte a unui mare întreg peren. Fără grija că totul se corupe şi nimic nu trece de proba masacrantă a timpului. Acum, după vorba mai sus amintită a lui Cervantes, piramida s-a răsturnat, astfel încît "unele au fost, dar nu mai sînt, iar altele sînt, dar n-au fost"... Cu numai două decenii în urmă, cultura avea încă, precum orchestrele simfonice, autori, dirijori, interpreţi şi... public. De la intrarea noastră în era www, valoarea adăugată a "hard discului" personal s-a relativizat, pierzîndu-şi finalmente distincţia şi preţul. Distanţa fecundă dintre creatori şi destinatarii creaţiei s-a redus la zero, fiind înlocuită prin devălmăşia unor vocalize cacofonice. Se uită însă un lucru capital. Personalităţile demne de acest nume nu-şi consacrau diferenţa pentru că acumulau mai multă informaţie decît oamenii obişnuiţi, ci pentru că posedau un instrumentar analitic, o grilă, un stoc inestimabil de discernămînt. Faptul că tot ce se afla depozitat în memoria culturală a lui Noica se poate accesa printr-o simplă căutare pe Google nu face din orice internaut o clonă de-a lui Noica. Nu ce ştii, ci cum înţelegi contează. Harul comprehensiunii, aptitudinea hermeneutică, talentul expresivităţii, simţul măsurii juste şi sentimentul solidar al tragicului nu pot fi "clicate". "Mouse"-ul nu deţine inteligenţa libertăţii şi nici demnitatea opţiunii. Face din tine, cel mult, încă un "şoarece" captiv în Reţea. În ce mă priveşte, chiar de-ar fi să mă simt încorsetat cu armura lui Don Quijote, rămîn fidel paradigmei sub autoritatea căreia m-am format şi m-am înţeles, făcîndu-mă totodată înţeles. Nu vreau mai mult.
