Pare un truism a declara creștinismul drept o re­ligie a iertării. Totuși, ușor de zis, greu de înțeles cum func­țio­nează și la ce e bună iertarea. Un cîrcotaș poate începe cel puțin cu observația că nimeni nu a cerut în numele creștinismului desființarea dreptului penal, ca să nu mai vorbim de fetișul reproș: cum stăm cu Inchiziția? Nu intru aici în de­monstrația că Inchiziția a însemnat trecerea de la ordalie, arderea cu fierul încins, pe care o practica justiția regală, la interogatoriu, deci apriori o temperare a violenței pro­cedurilor penale. Din observația cîrcotașului rețin constatarea că nici măcar Hristos, în Evanghelii, nu a cerut desființarea statului, ci dimpotrivă prin faimoasa replică „Dați Cezarului ce este al Cezarului“, adică impozitul, sau mult mai teologica observație către Ponțiu Pilat: „N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată ţie de sus“.

Iertarea se naște din confruntare și îmbracă două atitudini diferite în funcție de cele două roluri: păgubitorul și păgubașul. Păgubitorul cere iertare, păgubașul iartă. Prima întrebare care se naște este dacă poate păgubașul acorda ceva ce nu i s-a cerut. A doua întrebare este dacă iertarea presupune și o reechilibrare a raportului de forță dintre păgubaș și păgubitor și/sau o compensație materială. A treia întrebare este dacă timpul sau schimbarea întîmplătoare a raportului de forță modifică ceva din natura iertării.

Nivelul maxim de exigență presupune un echilibru perfect în relația cu semenii săi pentru cel care vrea să construiască o relație cu Dumnezeu: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întîi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău“ (Matei 5, 23 24). Împăcarea presupune restabilirea echilibrului de către păgubitor prin repararea pagubei, compensarea materială și/sau amenda onorabilă. Această exigență se leagă de identificare lui Hristos cu fiecare din ființele umane: „Adevărat zic vouă, întrucît aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut“ (Matei 25, 40). Raportarea negativă sau pozitivă față de aproapele este punctul de plecare al relației cu Dumnezeu, fie că aceasta se termină în apropiere sau în depărtare de Acesta.

În viața reală, însă, restabilirea echilibrului dintre păgubitor și păgubaș depinde și de bunăvoința păgubașului, de disponibilitatea sa de a accepta o despăgubire pro­por­­țională cu paguba și o amendă onorabilă. Atitudinea obstinată a păgubașului se lovește însă de exigența spirituală a rugăciunii dom­nești: „Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“ (Matei 6, 12). Dacă te îndîrjești împotriva păgubitorului tău, iarăși nu poți iniția o relație cu Dumnezeu. Acordarea iertării este deci o obligație atunci cînd aceasta este solicitată. Proporționalitatea despăgubirii este formulată încă în Levitic.

Ceea ce deducem din aceste două exigențe spirituale este necesitatea echilibrului între persoane. Acesta se poate obține benevol, ceea ce comportă avantajul unei relaționări cu Dumnezeu, sau forțat, prin apelul la justiția umană. Caracterul imperfect al justiției umane face ca apelul la aceasta să comporte un risc. Soluția este, din partea păgubitorului, împăcarea cu pîrîșul pe cale (Matei 5, 25), adică înainte de accesul la justiția umană, iar din partea păgubașului, renunțarea la orice despăgubire. Hristos însuși refuză rolul de judecător. „Zis-a Lui cineva din mulţime: Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea. Iar El i-a zis: Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?“ Judecata lui Dumnezeu nu este operațiunea Lui cu forță asupra omului, ci operațiunea omului asupra sa pentru a ajunge la întîlnirea cu El.

Dacă procesul spiritual al iertării ar depinde de reparația materială, ar fi o cauză pierdută. Cele două exigențe se pot împlini și fără o colaborare a antagonistului. Pe de o parte, păgubitorul poate despăgubi onorabil și fără consimțămîntul expres al păgubașului. Zaheu vameșul formulează o normă în această privință propunînd o despăgubire împătrită pentru orice pagubă a produs. Aceasta este considerată eliberatoare de orice alte datorii prin vorbele Mîntuitorului: „Astăzi s-a făcut mîntuire casei acesteia (a lui Zaheu)“ (Luca 19, 9). Pe de altă parte, iertarea poate fi acordată din oficiu chiar și atunci cînd nu este solicitată, fie în anticiparea unei solicitări, oricînd s-ar petrece aceasta în timp, fie ca dispoziție sufletească a păgubașului. Formularea proxistică a iertării este cea a lui Hristos de pe cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac“ (Luca 23, 34).

Astfel, putem înțelege că, din punct de vedere spiritual, despăgubirea păgubașului folosește păgubitorului fiindcă îl eliberează pe el de datoriile sufletești, iar iertarea, chiar și fără despăgubire, îi folosește păgubașului, fiindcă îl eliberează pe el de mînie, mîhnire, amărăciune, adică de adîncirea suferinței prin prelungirea ei interioară. Dacă iertarea astfel definită ar opera sistematic, fără excepție, sigur că nu ar fi nevoie de stat, de gestionarul exercitării violenței legitime, dar proporționale și atenuate în procedurile ei. Statul este cel care gestionează acțiunea timpului asupra relației dintre păgubitor și păgubaș. Păgubașul poate aștepta cu îndîrjire schimbarea întîmplătoare a raportului de forțe și să se despăgubească singur și potențial disproporționat în momentul în care circumstanța i-o permite. Aceasta este răzbunarea, și este de la începutul Bibliei formal interzisă. După dezvăluirea crimei lui Cain împotriva lui Abel de către Dumnezeu în conștiința lui Cain, acesta se așteaptă să fie pasibil de o pedeapsă identică, însă Dumnezeu interzice omorîrea lui Cain. Violența în spirală, pe care o declanșează răzbunarea, intenționată sau măcar percepută ca disproporționată, este pericolul cel mai mare pentru grupurile umane, fiindcă poate duce pînă la desființarea grupului. Statul, cu puterea lui moderatoare a relațiilor dintre oameni, asigură timpul necesar pentru ca eventual iertarea să repare dezechilibrele printr-o trezire, fie și tîrzie, a conștiinței pagubei provocate. Acel „nu știu ce fac“ de pe cruce înseamnă tocmai că realizarea în conștiință a unei fapte poate necesita timp. Însă, în acest timp, păgubașul nu poate fi lăsat fără instrument spiritual. Renunțarea la despăgubire, iertarea ca disponibilitate îi eliberează sufletul de zbuciumul interior al setei de răzbunare și de riscul acesteia. Cel mai chinuitor pentru păgubaș este tocmai sentimentul neputinței, al slăbiciunii, al degradării în ochii grupului din cauza faptului că nu se poate opune păgubitorului. Eliberarea de aceste suferințe interioare este rodul iertării. În procesul iertării, grupul uman, adică socialul, rămîne în fundal, iar în prim plan intră relația cu Dumnezeu. Acesta umple golul produs de pagubă. Iertarea nu este deci o valoare socială. Abia prin umplerea de har a golului produs de pagubă începe să se vadă altă datorie neplătită, cea a omului față de Dumnezeu. Iertarea lui Dumnezeu este, în acest proces, încununarea iertărilor pe care le acordă omul, este o dezvăluire, apocalipsis, produsă de exercițiul spiritual al iertărilor. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.

Foto: wikimedia commons