Filmul prin excelenţă

Pe 5 iulie, Ambasada Franţei la Bucureşti a organizat avanpremiera filmului onorat cu Palme d’Or, în prezenţa lui Cristian Mungiu. Grădină de vară pe înserate, lume selecţionată, discrete griji meteo. Autorul vorbeşte succint, cu o modestie proaspătă, de adolescent care pare să nu-şi înţeleagă propriul geniu, pentru că tocmai îl experimentează. Instalat pe scaunul din plastic alb, mă uit la cerul ocupat cu ultimele pîlpîiri ale zilei, la frunzele mişcate de vînt ale plopilor din preajmă şi la mira policromă a ecranului deocamdată inert. Pe de altă parte, îmi reglez preventiv nivelul aşteptărilor, pentru a reuşi să amortizez la timp o eventuală decepţie... Numai că filmul mă fură cu totul, din prima secundă a proiecţiei. "România, 1987". Acţiune. Cămin studenţesc. Apa caldă ca eveniment. Bişniţarul arab. Camera celor două fete, eroinele acestei saga dedicate solidarităţii în vremuri de fatală promiscuitate a supravieţuirii. Magia vieţii palide, îngîndurate, cu sunete vitale într-un pustiu semantic dominat de superstiţii, clişee mentale, frică difuză şi coduri anti-sistem. Comunismul terminal. Fireşte că n-am să-mi îngădui licenţa unei naraţiuni în cheie personală. "432" (cum i s-a spus imediat, cu un soi de afecţiune abreviantă) merită, pur şi simplu, văzut. Din următoarele motive. Mai întîi, el prezintă primul caz de surclasare a tentaţiei mizerabiliste care a subjugat cinematografia masochist-paranoidă a României din primii ani ’90. Lipsesc deopotrivă tuşele groase şi expresionismul auto-flagelării. Nu se urlă, nu se înjură patologic. Povestea, dar şi dreptul la poveste sînt respectate pînă la capăt, fără ca regizorul să-şi asume pretenţia moralizantă sau capriciul deformaţiei caricaturale. În al doilea rînd, filmul lui Mungiu e o admirabilă sinteză de scenariu coerent, dialog caracteristic, fină alternanţă static-dinamic, subtil dozaj între scenele de interior şi cele exterioare. Jocul actoricesc e fabulos de natural, dacă pot spune aşa. De pe generic lipsesc numele "consacrate" (cel puţin înainte de laurii de la Cannes...) şi tocmai asta îţi redă entuziasmul privirii: fiecare participant, începînd cu tandemul celor două studente, e deja un actor matur, încercănat sub patosul uitării de sine. Un al treilea motiv de laudă vizează aptitudinea lui Cristian Mungiu de a ridica specificul la puterea dramei umane "fără frontiere". Pelicula ar fi plăcut oricărui juriu şi va cuceri orice tip de public tocmai pentru că nu e provincial-nombrilistă, ci "universală" şi - în pofida localizării anecdotice - "atemporală". Ea descrie situaţii de criză a conştiinţei, nu "români din comunism" care se întorc, prin ficţiune retrospectivă, asupra propriului chip. Desigur că spectatorul autohton gustă acest thriller psihologic şi la nivelul aluziei epocale: coada la alimentara, penuria, absurditatea discreţionară a funcţionarului sau meniul festiv de la o nuntă care se mută, pe şest, şi în farfuria clienţilor "obişnuiţi" sînt pete de culoare care ne "spun" mai multe nouă decît altora. Însă miezul producţiei este, ca să zic aşa, "ecumenic". E vorba despre acel tip de situaţie-limită în care dilema hamletiană primeşte un singur răspuns. Tema avortului clandestin şi implacabil (de vreme ce e mai "bine" pentru făt să moară, decît să se nască într-o asemenea lume) cutremură, dar nu doar ca eşec al individului într-o societate represivă, ci şi ca parabolă a pierderii lui Dumnezeu pe drumul dintre sacrificiu şi salvare. În final, "filmul se rupe" la propriu, accentuînd tensiunea dintre operă şi planul empiric. Ieşirea din imaginarul realităţii te aruncă subit în realitatea imaginarului pierdut, pe care nu poţi decît să-l regreţi, dincolo de oroarea catarctică a subiectului. Am pornit spre casă aproape de miezul nopţii, nu înainte de a-i fi adresat lui Cristian Mungiu cîteva aprecieri minimale: în faţa unei asemenea creaţii, mondenităţile de circumstanţă par mai idioate ca oricînd.