O simt de cîte ori mă aflu într-un mare muzeu. Poţi privi, desigur, pe deasupra, panoramic, înşiruirea pieselor de artă. Dar e foarte plicticos. Sau poţi asculta la cască explicaţii, alocînd conştiincios cîteva clipe fiecărui exponat. Te alegi cu un plus de învăţătură şi ai întrucîtva senzaţia că ţi-ai făcut datoria. Dar nu prea ai nici o plăcere. Ai rămas încă pe dinafară. Nu ai „întîlnit“ tu, personal, nici una dintre opere. Nici una nu a devenit pentru tine „eveniment“ de sens, contact îmbogăţitor, lectură care să mişte ceva înăuntrul tău. Atunci? Cînd încerci să „tragi“ spre tine o piesă de artă, simţi ce rar, ce trudnic e să obţii acea atenţie care să stîrnească „dialogul“, să facă din imaginea expusă suportul unei imagini interioare, al unei descoperiri, al unei reflecţii, al unui început de drum, de semnificaţie. Vitrinele şi simezele din jur îţi fură ochiul. Stai în picioare, te preumbli printre nesfîrşite şiruri de exponate care ar trebui „vizitate“. E epuizant. O sută de capodopere pentru un scaun, îmi vine să strig. În jur e lume, multă lume şiroind necontenit. Totul împiedică singurătatea concentrată, confruntarea cu obiectul care, poate, va declanşa interior un răspuns, un sens.

E de la sine înţeles că piedicile menţionate nu sînt decît alibiuri, precipitaţii exterioare, simboluri ale obstacolelor care, în tine însuţi, se opun adunării minţii, retragerii ei din deja-dat, calmului receptiv. Îmi plac muzeele, dar mi-e şi frică de ele. Acolo e de trecut mereu testul atenţiei, peripeţia concentrării. Ţi se cere efortul de a muta mintea de la confortabilul regim al perindării la focalizarea răbdătoare. Dacă, într-o vizită la muzeu, am cîteva momente de atenţie izbutită, simt că n-am venit degeaba.

(Muzeul Ţăranului, aşa cum a fost configurat de Horia Bernea, Iri­na Nicolau şi cei din jurul lor, e, prin­tre altele, un dispozitiv de a stîr­ni atenţia, participarea, minunarea reflexivă. Prin frumuseţe, compoziţiile te atrag şi te fixează; prin alcătuirea lor expresivă, surprinzătoare, îţi pun întrebări, îţi dau pofta interpretării.)

Muzeul poate fi un exerciţiu de antrenament al atenţiei, de regrupare a minţii. Dar locul unde atenţia pare a fi cel mai intens, cel mai înalt necesară e credinţa. În fond, datul credinţei, al revelaţiei, al textelor sacre nu e o materie cu care să ai de-a face numai prin exterior: declarativ, ritualist, gesticulator, moralizant. Dacă acest dat nu lucrează înăuntrul tău, nu te pune pe un drum al înţelesului, dacă nu te transformă, el nu şi-a descoperit, pentru tine, calitatea. Nu îţi deschide ochiul spre Cel de care eşti privit. Atenţia înseamnă, în credinţă, unificare îndreptată, încordată spre un ţel care te atrage cu distanţa lui polară. Şi o asemenea atenţie e greu de obţinut.

Disciplina spirituală urmăreşte, printre altele, să înveţe sufletul să se „culeagă“ din dispersia curentă, să devină monotropos, purtat de o singură direcţie, de o singură tensiune. Despre acest fel de atenţie vorbea Plotin recomandînd să îndepărtezi sunetele „de aici“, să faci tăcere în tine, dacă vrei să auzi acordul Unului şi al lumilor „de sus“ (Enn., V.1.12). Asta nu înseamnă anulare a judecăţii, retezare a travaliului mental. Ci „deşteptare a urechii spre sunetul demn de dorit“: aşadar orientare a minţii, receptivitate faţă de influenţa verticală, muncă în acord, în colaborare cu ea. Nu ţi se cere nici să întorci spatele imediatului, să treci la non-valoare ţesătura lumii. Mai degrabă trebuie să-i sesizezi gradele de realitate, relaţia care leagă lucrurile de Pol. Lucrurile „de aici“ pot sluji foarte bine pentru antrenamentul atenţiei verticale.

Simone Weil socotea că, din punct de vedere creştin, principalul rol al instruirii şcolare ar trebui să fie deprinderea atenţiei. A unei atenţii atît de întregi, de dăruite, de pătrunzătoare încît să poată căpăta, cînd e adecvat orientată, calitatea rugii. A te familiariza cu datele unui text sau ale unei probleme de geometrie, a le da ocol reflexiv, a fi „locuit“ de ele. Şi a aştepta, într-o receptivitate concentrată, ca textul să-şi descopere logica de adîncime, ca problema să-şi livreze soluţia. Chiar dacă rezultatul nu apare, fiinţa a fost modelată de acest efort, şi-a crescut capacitatea de a rămîne adunat-orientată, de a aştepta revelaţia interioară. Pentru Simone Weil, acesta e modul în care studiile şcolare pot căpăta „o bună utilizare în vederea iubirii lui Dumnezeu“.

Kierkegaard concepea şi el credinţa într-o perspectivă similară. El, care îşi da drept misiune să trezească creştinătatea mental secularizată la creştinism, nu urmărea să expună datele credinţei, să întreţină publicul pe tema excelenţei lor. Producţia lui „estetică“ vrea să atragă cititorul pentru ca, deodată, să-l confrunte cu tematica religioasă, să i-o pună în faţă ca pe ceva de mestecat reflexiv. El nu-şi propune să convingă cititorul, ci să-l treacă în regimul atenţiei. Nu urmăreşte ca, printr-o iscusită captatio, să se atingă de libertatea omului. Poate că, în ce priveşte aşezarea spirituală, acel om se va ataşa de ea sau o va respinge sau o va concepe altfel decît autorul. Dar apelul a fost lansat. Iar din acea clipă omul trebuie să judece, să reflecteze la substanţa credinţei, spune Kierkegaard, fiindcă acel om a devenit atent. A fost constrîns la preocupare pentru domeniul credinţei, pentru calitatea, logica, exigenţele lui. Actul christic însuşi i se înfăţişează lui Kierkegaard în aceiaşi termeni. Christos, care avea de vestit plenitudinea Împărăţiei, trebuia să stîrnească în suflete „gustul“ pentru regatul transcendenţei, să mobilizeze înţelegerea către el, să obţină luciditate verticală. „Prin moartea lui, Christos i-a cîştigat pentru cauza lui pe cei care au devenit atenţi.“ Credinţa s-ar lăsa aşadar caracterizată drept o specie aparte de atenţie.

Nu tot asta spun textele revelate? Nu-şi lansează ele mesajul peste lume, sperînd să găsească „urechi care să audă“? Mărturisirea de credinţă ebraică începe cu un apel la atenţia credinciosului: „Ascultă, Israele!“ (Deut., 6, 4). Iată primul comandament: intră pe frecvenţa de sunet a Creatorului, concentrează-ţi fiinţa pe comunicarea cu El. Coranul îşi încheie o seamă de versete cu expresiile: „poate veţi pricepe!“ (II, 242), „poate veţi chibzui!“ (II, 266), „O, dacă aţi pricepe!“ (III, 118). Nu ca un stăpîn, care cu puterea lui îl covîrşeşte pe credincios vorbeşte aici Dumnezeul coranic. Ci încercînd, sperînd, insistînd să dobîndească un interlocutor, dispus să-şi îndrepte calitativ gîndirea către El.

„De va auzi cineva glasul meu“, spune Christos, „voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine“ (Apocalipsa, 3, 20). Dar nu a vorbit El în pieţe şi în adunări, nu răsună cuvintele lui de secole prin religie, istorie, cultură? Atunci despre ce fel de auz e vorba? De ce îl pune Christos doar ca o posibilitate, ca pe un criteriu de selecţie? Deoarece credinţa e o formă a atenţiei? 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: wikimedia commons