Calea de mijloc
Presupun că toţi cei interesaţi de viaţa Bisericii au urmărit cu sufletul la gură ultima reuniune a Sf. Sinod, aşteptînd mai cu seamă decizia privitoare la "cazurile" Corneanu şi Drincec. Miza era imensă. Iar hotărîrea adoptată de corpul nostru episcopal s-a dovedit inspirată, căci plină de măsură pastorală. Din punct de vedere disciplinar şi doctrinar, Sinodul a spus răspicat că nici un slujitor ortodox nu are voie să-şi asume, prin acte individuale, starea de intercomuniune cu alte Biserici creştine. Cei doi ierarhi judecaţi de egalii lor şi-au recunoscut greşeala. Rezultatul votului a fost, de asemenea, semnificativ: 45 contra măsurii extreme de caterisire şi doar 1 pentru. Ceea ce dovedeşte că falia sinodală dintre conservatori şi ecumenişti, despre care se face atîta deşartă vorbire, nu există. Patriarhul Daniel se bucură de întreaga autoritate pe care Întîistătătorul Bisericii o merită, iar ierarhii noştri rămîn fideli principiului biblic potrivit căruia Dumnezeu "urăşte" păcatul şi nu pe păcătoşi... Dacă hotărîrea de caterisire ar fi obţinut o cît de subţire majoritate, întreaga zestre a BOR pe planul dialogului cu alte Biserici creştine ar fi fost spulberată. Din fericire, înţelepciunea şi moderaţia sinodalilor au prevalat. Însă situaţia din BOR nu rămîne mai puţin neclară. Zeci de mînăstiri, inclusiv obştea românească de la Athos, dar şi o sumă de asociaţii laice ortodoxe ceruseră, prin memoriul comentat de mine săptămîna trecută, aplicarea pedepsei maxime pentru cei doi episcopi "prea" ecumenici. Asta arată că în interiorul Ortodoxiei locale există numeroase persoane şi grupuri profund ostile apropierii dintre Bisericile creştine. Acei credincioşi au motivaţiile lor. Ei consideră, bunăoară, că Uniunea Europeană este vicioasă, secularizată, fără Dumnezeu. Au certitudinea că Adevărul constituie monopolul Bisericilor ortodoxe şi că toate celelalte Biserici sînt heterodoxe sau chiar eretice. Pe de altă parte, mediile amintite promovează filetismul, adică naţionalismul ecleziastic, uitînd că această atitudine a fost ea însăşi taxată drept erezie cu prilejul unui Sinod al Patriarhilor răsăriteni, convocat în secolul al XIX-lea... Aşa cum eu şi mulţi alţii am fost bucuroşi să constatăm că Sf. Sinod păstrează calea de mijloc în "cazul" IPS Corneanu, îmi imaginez că exponenţii "taberei adverse" se vor declara, dimpotrivă, gata să obţină, prin felurite artificii, cine ştie ce "revanşă". Altfel spus, chiar dacă Sinodul se dovedeşte unit în jurul unui Patriarh deschis spre lumea contemporană, diverse "mădulare" ale trupului eclezial nu sînt deloc pregătite să adopte logica "primenirii". Personal, nu ştiu cum se poate proceda mai eficient pentru a umple această prăpastie virtuală. Teoretic, dialogul fratern şi efortul intelectual către o evoluţie organică ar trebui să primeze asupra polemicii asortate cu acuzaţii şi generalizări vituperante. Practic, ruptura dintre creştinii urbani, europeni (adică laici, în sens democratic) şi credincioşii tentaţi de radicalizări incendiare va persista. Putem percepe tensiunea dintre tradiţionalişti şi modernizatori ca pe o sursă de controversă fertilă. Fiecare orientare spirituală majoră poate cunoaşte derapaje, excese, alienări periculoase. Poate că prin confruntarea lor se va înviora puţin şi frontul teologiei româneşti, cam sterp în aceşti ultimi ani de reaşezare postcomunistă. Poate că reprezentanţii celor două mari categorii mentale & comportamentale vor avea mai degrabă puterea de a-şi uni virtuţile, decît ispita de a-şi potenţa reciproc năravurile. Prin psihodrama recentă, BOR a dovedit că este vie. Oriunde ne-am situa, ne rămîne doar să înţelegem că dreapta credinţă se apără prin fapte dedicate semenilor, nu prin pretenţiile de puritate ale fiecăruia. Cel ce se mîntuieşte ultimul, după ce fraţii săi au ajuns la Dumnezeu, e de fapt cel mai sigur de cununa spre care nădăjduieşte.
