În mod miraculos, în 1984 era produs în Georgia sovietică un film cu subiect subversiv, interzis după prima proiecție, eliberat spre difuzare de Gorbaciov în 1987, pentru un marș triumfal în Occident. Este vorba despre filmul Monanieba, în georgiană, Pokajanje, în rusă, tradus Căința în limba română, istoria unui primar cu apucături staliniste, al cărui trup este misterios dezgropat de mai multe ori, pînă la prinderea făptașului. Femeia vinovată de o faptă bizară, căci noțiunea de sacrilegiu nu ar avea ce căuta într-un regim și într-o societate materialiste și atee, este judecată, dar ea denunță crimele tiranului, din cauza cărora el nu va putea să se bucure de liniște. Fiul primarului tiran contestă acuzațiile femeii, dar sentimentul căinței se produce la nepot, care se sinucide de oroarea faptelor bunicului său. Atunci fiul, realizînd consecințele crimelor tatălui, îi pîngărește el însuși trupul, iar filmul se încheie cu replica: „Un drum care nu duce la biserică nu duce nicăieri“. Dincolo de caracterul profetic și psihanalitic al filmului pentru ansamblul societăților ieșind din totalitarism, ceea ce mă interesează este traducerea aleasă pentru titlul filmului în românește: Căința. Nepotul tiranului stalinist s-a dus și s a sinucis. Apăsarea pe care o produce confruntarea cu un rău produs de noi înșine sau în ascendența noastră este căință. Această căință presupune și ea capacitatea de a vedea corect crima drept crimă, iar nu machiată în gest de binefacere (even-tual pentru societate), dar nu deschide nici o perspectivă spirituală, nu duce nicăieri.

De altfel, pentru a indica sentimente de remușcare puternice, cu efect deznădăjduitor sau autodistructiv, putem folosi expresii precum „căința lui Iuda“ sau „căința lui Cain“. Dumnezeu, constatînd crima lui Cain, nu pronunță o pedeapsă, ci descrie noua așezare spirituală a lui Cain față de creația bună a lui Dumnezeu: „Şi acum eşti blestemat de pămîntul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sîngele fratelui tău din mîna ta. Cînd vei lucra pămîntul, acesta nu-şi va mai da roadele sale ţie; zbuciumat şi fugar vei fi tu pe pămînt“. Cain își închipuie, poate chiar își dorește o pedeapsă fizică în locul unei căințe fără sfîrșit: „Pedeapsa mea este mai mare decît aş putea-o purta. De mă izgoneşti acum din pămîntul acesta, mă voi ascunde de la faţa Ta şi voi fi zbuciumat şi fugar pe pămînt, şi oricine mă va întîlni, mă va ucide“. Şi i a zis Domnul: „Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi“. Şi s-a dus Cain de la faţa lui Dumnezeu.

Și Cain, și Iuda rămîn cu blestemul, deși au înțeles cu precizie unde au greșit și care sînt consecințele catastrofale ale păcatelor lor. Cuvîntul căință, derivat din aceeași familie de cuvinte din limba slavă, kajati-sen, ca și pocăință, pare a se fi oprit la fenomenul psihic al remușcării, deși ocazional se poate observa o contopire semantică cu pocăința.

Altă distincție necesară este cea dintre regret și remușcare, care în limba română au ajuns să fie sinonime, conform DEX-ului. Limba franceză păstrează distincția, care a permis expresia cinică și hedonistă „vaut mieux de remords que des regrets“, adică este preferabilă suferința provocată de acțiunile greșite frustrării pentru plăcerile ratate. Regretul a ajuns să exprime în limba română pur și simplu tristețe, părere de rău, nostalgie, după cum reiese din expresia „regrete eterne“ din anunțurile mortuare. În cele din urmă, în limba română poți regreta și ceea ce face sau este altul. De aceea traducerile sensurilor generice ale cuvintelor din limbile vechi în limbi moderne sînt dificile și uneori înșelătoare.

Întrucît primele generații de traducători ai Scripturilor au avut grijă pentru proprietatea termenilor, nu au tradus metanoia prin căință, ci prin pocăință, fixînd astfel distincția celor doi termeni. Circumstanțele uitării sau ratării sensului special al pocăinței-metanoia le-am discutat în textele anterioare. Este, astfel, evident că metanoia evanghelică nu poate fi nicidecum regret, și nici măcar remușcare. Chiar dacă metanoia, citită semantic la nivelul unei răzgîndiri privitoare la o anumită linie de acțiune, eronată spiritual, poate avea ca punct de plecare aprehensiunea unei pedepse, ea nu privește șocul psihotic al realizării greșelii, ci beneficiile schimbării de perspectivă noetică: cunoașterea adevărului, accesul în Împărăția lui Dumnezeu.

Nu numai că în limba greacă există suficiente cuvinte pentru a marca fiecare nuanță, dar chiar limbajul evanghelic face apel la diferite cuvinte cînd vrea să exprime nuanțe diferite. Astfel, există verbul metamelomai care indică propriu-zis căința, adică preocuparea pentru ceea ce ai făcut, după ce ai făcut acel ceva. Această grijă ulterioară acțiunii, în măsura în care constată dezechilibrul, dizarmonia produsă de aceasta, induce o stare de îngrijorare, de durere, eventual insuportabilă. Verbul acesta este folosit pentru a descrie ce a simțit Iuda cînd a văzut consecința trădării lui Hristos: s a căit, a returnat banii vînzării și s a spînzurat, nesuportînd violența căinței (Matei 27, 3). Tot acest verb, folosit la negativ, indică lipsa de căință a arhiereilor și bătrînilor poporului confruntați cu chemarea Înaintemergătorului Ioan. Deși au înțeles și puterea lui spirituală, și conținutul mesajului, nu le-a părut rău pentru greșelile lor, de fapt nici nu și le-au recunoscut.

Și în limba latină s-a pus problema nuanțelor diferitelor cuvinte grecești. Aproape toată istoria schismelor Est-Vest începe printr-o dificultate de traducere, printr-un cuvînt prost înțeles, printr-o eroare de comunicare. Traducerea lui metanoia prin poenitentia, așa cum realizase și Erasm, este defectuoasă, dar nu era el primul care recursese la verbul latin resipisco, -ere și la substantivul resipiscentia. O făcuseră deja Tertullian și Lactanțiu pentru a reda metanoia. Însă penitențializarea și juridizarea vieții spirituale este o ispită suficient de veche a creștinilor încît să lase urme și în limbă. De aceea preferăm să citim în pocăință efectul fricii de pedeapsă.

În salvarea conceptului de metanoia, dar și a pocăinței vechi românești, nu vine numai filologia, ci o lungă și semnificativă tradiție spirituală în creștinismul răsăritean, în mare parte orală (deși mica parte consemnată în scris este imensă), bazată pe o comunicare personală foarte puternică între părintele duhovnicesc și discipol. Metanoia deschide cerurile, permite o pregustare a veșniciei, umple de har persoana umană, ea poate fi o promisiune și un dar nemeritat și de cele mai multe ori urmează o nebănuită traiectorie pedagogică pentru a forma spiritual omul, cu abundențe și retrageri ale harului. În persoana tumultuosului apostol Petru se vede cel mai bine această mișcare de flux și reflux a harului, chiar după ce i s-au deschis ochii minții: mărturisește primul dumnezeirea lui Iisus din Nazaret, dar propune strategii de evitare a sacrificiului, vede lumina necreată pe muntele Taborului, dar se leapădă de Cel care i-a aratat-o; își plînge amarnic lepădarea, dar aleargă primul dintre apostoli să vadă mormîntul gol. Pocăința, care îi deschisese mintea pentru a înțelege taina întrupării, nu a eliminat nevoia căinței pentru lepădarea din curtea arhierelui. Formarea spirituală, pe care o presupune pocăința, nu exclude „căderea“, adică incapacitatea de a acționa integral coerent cu adevărul descoperit. Petru iese din barcă pentru a umbla pe apă către Iisus Hristos, dar o clipă de îndoială pe parcurs îl prăbușește în apă. Este vorba despre puterea gîndurilor. Căința este cea care păzește gîndurile cu acea străpungere a inimii pe care au simțit-o ierusalimitenii în timpul cuvîntării lui Petru la Cincizecime. Ea poate preceda, acompania și continua opera pocăinței, pentru a ține trează tensiunea convertitului (sau a pocăitului) către eshaton (starea de veghe).

Mulțumesc doamnei Cătălina Vătășescu pentru că mi-a atras atenția în privat asupra evoluției diferite a cuvintelor „căință“ și „pocăință“. Poate că una dintre cauzele pierderii de sens a pocăinței este apropierea etimologică și fonetică cu căința. În cele din urmă, nu-mi rămîne decît să regret contrarietatea cercetătorului familiarizat cu limbajul biblic și să sper că va fi înțeles sensul exegezei mele. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.

Foto: wikimedia commons