Botezul adevărului
CSAT ar putea hotărî ca dosarele clericilor colaboratori cu Securitatea să fie publicate. Cei ce se ştiu "cu musca pe căciulă" au intrat pesemne în fibrilaţie. Există totodată inocenţi care se întreabă în ce măsură propunerea este acceptabilă, cîtă vreme preoţii se bucură de un "statut special". Deconspirarea Securităţii provoacă deja unde seismice în stare să zguduie ierarhiile, opiniile personale ori credibilitatea instituţiilor. Pe parcursul acestui purgatoriu, vom traversa inevitabile decepţii: afli că vreun prieten era băgat în plasa Poliţiei politice, afli că unul dintre "idolii" tăi trăia o viaţă dublă, împărţindu-se între aparenţele onorabile şi abjecţia contribuţiei oculte la eficacitatea represiunii comuniste. E groaznic. Probabil că "adevărul doare" cu atît mai mult cu cît epoca noastră dispreţuieşte durerea. Consumismul rimează cu hedonismul. "Să ne simţim cît mai bine, ocolind părţile neplăcute ale vieţii" - iată sloganul zilei. Relativismul ambiant inhibă, la rîndul său, judecăţile bazate pe distincţia fundamentală dintre bine şi rău. Din asemenea motive contextuale, corul vocilor anti-dosariadă se aude mai tare decît e capabil să cînte. Asta nu înseamnă că funcţia catarctică a durerii de a descoperi adevărul şi-a pierdut relevanţa comunitară. Dimpotrivă: suferim împreună, pentru a redobîndi vigoarea interioară care ne lipseşte, de prea multă vreme, tuturora. În chestiunea trecerii clerului prin filtrul CNSAS, două par să fie argumentele folosite. Unul, defavorabil, care se teme că veştejirea unor prestigii ar compromite organismul divino-uman care face legătura actualelor generaţii atît cu Dumnezeu, cît şi cu trecutul istoric al naţiunii. Celălalt, favorabil, care susţine că membrii clerului sînt cetăţeni ca oricare alţii şi că preoţimea are porunci morale mai exigente, aşa încît e cu atît mai mult datoare să se purifice de vina colaborării cu Securitatea. Fie şi după atîta vreme, un securist sau un informator din TVR, dintr-o universitate sau dintr-o fostă întreprindere socialistă generează indignarea morală şi cerinţa de a nu-l mai vedea - dacă e cazul - într-o funcţie publică. Un turnător din rîndul clerului provoacă însă sminteala credincioşilor, de vreme ce pare omeneşte imposibil să nu presupui că delaţiunile sale includeau "date" obţinute prin taina spovedaniei. Consecinţa unei asemenea stări de sminteală depăşeşte indignarea curentă. Ea poate antrena o dereglare metafizică suficient de gravă pentru a-l determina pe cel "vîndut" să-şi piardă nu doar încrederea în părintele său spiritual, ci şi credinţa în Dumnezeu. Perversiunea rezidă în riscul ca adevărul - identificat cu Dumnezeu însuşi - să incite la apostazie. Preotul care şi-a trădat semenii ajunge să-şi expună victimele la pericolul de a-l trăda, la rîndul lor, pe Dumnezeu. În loc să se spînzure, Iuda face discipoli. Ce victorie mai subtilă ar putea savura demonul ateismului bolşevic, după ce a ratat diabolicul experiment din penitenciarul Piteşti? Cum să reacţionăm? Cred că proclamarea adevărului constituie, o dată în plus, cel mai solid capital misionar al slujitorilor lui Hristos. Ar fi aberant să pretindem purificarea clasei politice şi să îngăduim, altminteri, zidirea Bisericii în "misterul fărădelegii". Spre deosebire de alte categorii, clericii vinovaţi nu vor putea fi destituiţi, dat fiind că Biserica e autonomă în raport cu Statul. CNSAS face doar o muncă administrativă, pe baza legii deconspirării. Biserica însăşi e chemată să-şi judece, spiritual şi canonic, slujitorii care s-au dovedit nedemni de propria vocaţie. Oricum ar fi, e de sperat că mulţi dintre cei vizaţi se vor simţi ruşinaţi şi se vor retrage în pocăinţă. Iar obştea credincioşilor îi va ierta, cu fraternă compasiune, şi va crede, cu sporită evlavie, că Biserica este Trupul Înviat al lui Hristos. O Biserică astfel primenită îşi va regăsi centralitatea simbolică, demnitatea sacramentală şi autoritatea duhovnicească pe care Mîntuitorul i le-a hărăzit, mai presus de răutăţile veacului.
