„Biserica din inimi“

În 1990, după abolirea cenzurii ideologice a publicațiilor și editurilor în România și renașterea curajului civic, s-a pus cu intensitate întrebarea dacă va ieși la iveală literatura de sertar, acele scrieri care nu ar fi primit niciodată acordul pentru publicare sau care ar fi fost socotite un act de dușmănie față de regimul „democrației populare“ prin simplul fapt că au fost scrise. Într-adevăr, în cursul anului apărea la editura Dacia Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt. Era un caz‑școală de scriere subversivă, urmărită cu îndîrjire de Securitate și care nu apucase cu adevărat să circule în samizdat fiindcă Securitatea „arestase“ (adică confiscase) primul manuscris. N. Steinhardt a mai scris o dată, din memorie, cartea. Cercurile intelectuale anticomuniste din țară și din străinătate știau de existența manuscrisului, unii chiar îl citiseră, iar publicarea cărții a răspuns așteptărilor literare, spirituale și politice, ba chiar a ridicat ștacheta și a deschis apetitul pentru surprize. În acest context s-a născut și revista Memoria, sub direcția lui Banu Rădulescu, și a început publicarea memorialisticii de detenție, dintre care s-a distins cantitativ și calitativ Închisoarea  noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid. În aceste texte, societatea românească de după 1945 de ani era privită fără lupa deformantă a ideologiei comuniste și deodată totul era pe dos. Progresul economic și dezvoltarea socialistă erau sărăcie și penurie endemică, eliberarea socială era începutul prigoanei politice, lupta pentru pace era susținerea terorismului politic internațional și a războaielor din lumea a treia, cooperarea frățească între popoarele socialiste era spolierea țărilor din lagărul socialist de către Uniunea Sovietică, reorganizarea cooperatistă a agriculturii era, de fapt, exproprierea micilor proprietari și desființarea civilizației țărănești. În spatele tuturor acestor dezvăluiri transpărea o tematică dominantă, lupta de clasă, văzută de data aceasta de partea cealaltă a baricadei, a celor învinși. Dușmanul de clasă, injust, insensibil, opresor și abuziv, al propagandei comuniste era, de fapt, o victimă inocentă și lipsită de apărare, asupra căreia se rostogolea un val incredibil de ură și violență. Aparatul de represiune, supradimensionat, atotputernic și dispus la experimentarea violenței în forme și intensități neatinse pînă atunci, juca de multe ori în aplauzele mulțimii rolul sacerdotului imolator al victimelor de ispășire.

Această dezvăluire s-a produs lent (abia în 2006 s‑a pro-nunțat condamnarea morală a co-mu-nismului de către o autoritate publică), incomplet (în sensul că victimele erau identificate, dar nu și călăii) și nu a fost asu-mată de întreg corpul social. De aceea literatura de sertar nu putea fi o recuperare națională atîta timp cît obiectul acesteia nu era asumat ca o revelație a adevărului. Dar dacă rezistența anticomunistă, în sensul larg de refuz al adeziunii la cultul violenței de clasă, și expresia ei literară au astăzi, de bine, de rău, un corpus de texte editat și chiar comentat în noi sinteze istorice, în schimb marea noutate a ultimilor ani este „Biserica din inimi“, metaforă a unui clivaj care a traversat și Biserica instituțională.

Deschiderea dosarelor de urmărire ale unor figuri duhovnicești din perioada comunistă aduce la lumină realitatea dură a unui clivaj în Biserică între politica de acomodare cu noua putere din România și opțiunea pentru rezistență. Dezvăluirile arhivelor au produs și o revigorare a efortului de culegere și editare a mărturiilor orale despre evenimentele ascunse ale rezistenței spirituale din anii 1950-60. După marile dosare, precum „Rugul aprins“, cu răsunătorul proces politic care a dus în lagăre zeci de clerici și mireni, sau cel al Sfinților închisorilor, al Mănăstirii Vladimirești, al părintelui Arsenie Boca, a venit vremea descoperirii celei mai excentrice dintre figurile duhovnicești ale perioadei, ieroschimonahul Nil Dorobanțu. Se regăsesc la el, pe de o parte, harisme foarte speciale, asemănătoare cu ale părintelui Arsenie Boca, cum ar fi levitația, teleportarea, citirea gîndurilor și tămăduiri spectaculoase, o sete de cunoaștere și cultivare a minții, care îl apropia de părintele Nicolae Steinhardt, iar pe de altă parte, o asceză severă cu mortificări extreme, cum ar fi umblatul desculț iarna în zăpadă sau dormitul pe suprafețe dure și hrană minimală, care îl pun în rînd cu pustnicii din Munții Neamțului sau cu duhovnicii Paisie Olaru și Ilie Cleopa. Dar trăsătura care îl singularizează între duhovnicii vremii lui și care este în general absentă din spiritualitatea românească este nebunia întru Hristos, care consta în primul rînd în refuzul total al instalării într-o poziție socială, rămînînd însă în societate. Semnul exterior al acestui refuz al onorabilității consta în primul rînd în precaritatea și aspectul modest, dincolo de limita decenței, ale îmbrăcăminții sale. Dimensiunea politică a acestei nebunii s-a exprimat prin criticarea deschisă a comunismului, cu nota foarte interesantă că făcea un reproș nu atît îndepărtaților lideri politici sau ocupantului sovietic, cît celor care, sub alibiul că sînt prea mici, prea slabi, prea izolați, alegeau acomodarea cu regimul. În primul plan al criticii sale apare episcopatul, clerul de mir și cinul monahal. Din predicația lui se desprinde portretul unui monahism foarte lax, foarte lumesc și dispus la compromisuri cu puternicii zilei, în care se evidențiază figura odioasă a împuternicitului pentru culte, format în școlile teologice pentru a controla mai bine preoțimea. Ieroschimonahul Nil însă nu predică o rezistență armată sau forme de opoziție politică (de altfel, nu i se cunoaște nici o afiliere sau simpatie politică), ci o totală neimplicare în politicile sociale, economice sau culturale ale regimului. Predicile lui sînt electrizante și adună mase de oameni în jurul lui. Consecința acestei activități misionare este, evident, urmărirea de către Securitate, care culminează cu arestarea în 1956 și caterisirea în noiembrie același an. După eliberarea din închisoare se retrage în satul natal, unde a fost urmărit de Securitate în continuare, inclusiv prin preotul din sat, pînă la moarte, în 1977.

Prin Nil Dorobanțu și prin literatura care iese azi din sertarele fiilor săi du-hov-nicești, se completează imaginea rezistenței anticomuniste. În peregrinările sale neobosite, slujind cît mai des Sfînta Liturghie și intrînd în contact cu mii de oameni cărora le predica pocăința, Nil Dorobanțu și-a denumit biserica în care slujea cu numele Vlaherne sau Biserica din inimi. Aceasta nu era, evident, o biserică anume, deși urmăritorii săi au crezut o vreme acest lucru, ci orice loc în care se slujea în Duh și în adevăr. Numele de Vlaherne trimite la miracolul pretrecut în biserica Vlaherne din Constantinopol, în care Sfîntul Andrei Nebunul întru Hristos a văzut-o pe Maica Domnului întinzîndu-și vălul asupra credincioșilor în semn de protecție și rugîndu-se împreună cu ei.

Astfel, așa cum, pe lîngă cei pe care ochii trupului îi văd rugîndu-se în biserici, sîntem încredințați că pot fi văzuți cu ochii sufletului curat și rugătorii cerești, tot așa și Biserica oficială din anii totalitarismului a fost dublată de Biserica din inimi a zecilor și poate sutelor de mii de oameni, a căror viață duhovnicească nu a fost înregistrată de cărțile de istorie și uneori nici măcar de arhivele Securității. Fenomenul practicării unui creștinism integral și harismatic, cunoscut în Rusia drept Biserica catacombelor, iese cu mare dificultate din conul de umbră al prejudecăților moderne despre ortodoxie și al fricilor nevindecate. Și tot așa cum ochii trupului se războiesc cu ochii sufletului pentru a-i împiedica să vadă nevăzutele, și Biserica din inimi a fost împinsă spre marginalitate și uitare. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.