Altare de tot felul
De ce ne-am resemna cu gîndul că fosta Casă a Poporului e principala atracţie turistică din chinuita noastră capitală? Poţi înţelege că megalitismul ei şochează, la modul "Cartea Recordurilor". Dar e păcat ca noile generaţii, trăitoare în libertate şi democraţie, să rămînă cu ideea că "suma" cetăţii lui Bucur a fost "scrisă" în anii paranoici ai comunismului terminal. Avem de apărat alte valori. Aşa, de pildă, există în acest oraş un fond ecleziastic de care habar n-avem. O somptuoasă lucrare vine să completeze lacuna. E vorba despre Enciclopedia lăcaşurilor de cult din Bucureşti, publicată în două volume, cu text român şi englez, la Editura Universalia (2005, deşi lansată abia recent, la Patriarhie). Primul volum - şi cel mai gros - listează bisericile ortodoxe. Cel de-al doilea se ocupă de lăcaşurile altor culte. Costion Nicolescu semnează un studiu introductiv, mix inspirat de poem religios şi gest de antropologie urbană. Îngrijitoarea ediţiei, Doina Uricariu, ne propune o postfaţă. Fondul textului le revine însă coautorilor (Lucia Stoica şi Neculai Ionescu-Ghinea) care au făcut, laolaltă, o remarcabilă performanţă intelectuală: aceea de a nu vorbi din birou şi de a fişa ţintele cu dublă pertinenţă, de arhitect şi istoric. Fiecare "obiectiv" a fost mai întîi cercetat pe teren. Arhivele orăşeneşti, documentele păstrate la Academia Română, tradiţia bibliografică, planurile constructive deţinute de primării, iconografia existentă şi cea fabricată ad hoc s-au reunit, astfel, în favoarea unui ansamblu de o impresionantă complexitate tipografică şi conceptuală. Asemenea inventare au mai fost publicate. Îmi amintesc, bunăoară, volumul Biserici osîndite de Ceauşescu, pe care Sorin Dumitrescu l-a scos, cu ani în urmă, la Editura Anastasia. Coautorii înşişi au trudit mai de mult, împreună cu alţii, la un Atlas-ghid. Istoria şi arhitectura lăcaşurilor de cult din Bucureşti, publicat în trei volume, la Editura Ergorom 97. Noutatea stă deci în ambiţia totalităţii şi pretenţia, satisfăcută, a datelor aduse la zi. Dar şi în calitatea grafică, elevată acum la nivelul "State of the Art". Scanarea a fost, după cum sugeram, exhaustivă. Înşirate după criteriul "irenic" al ordinii alfabetice, toate bisericile din Bucureşti, de la catedrala patriarhală şi monumentele istorice faimoase, precum Stavropoleos, pînă la capelele universitare sau spitaliceşti, fără a uita modestele lăcaşuri de cartier, defilează în cuprinsul celor două volume. Ochiul prevenit are ce descoperi. Marile variaţiuni stilistice ale paradigmei munteneşti, de la brâncovenesc la neoromânescul interbelic, scandează memoria colectivă a oraşului, definind graniţe, ierarhii sociale şi solidarităţi de breaslă din vremuri altminteri uitate. Avem la îndemînă, sub efectul de lupă al sintezei, imaginea epocilor de ctitorie boierească, a timpurilor de pelerinaj şi elan votiv, dar şi radiografia confluenţelor de civilizaţie, elocvent exprimată prin veşnica noastră oscilaţie Orient-Occident. Tabloul arhitecturii sacre din Capitala ţării e sincron cu acela din aria laică. Capodopere stau ascunse printre blocurile-dormitor, graţia coabitează cu prostul gust, monumentalul se combină cu improvizaţia pitoresc-suburbană. Urmaşii "trecenteşti" ai lui Pîrvu Mutu se învecinează cu epigonii tăttărăscieni, bizantinismul se declină în tonuri sombre sau jovialităţi postcomuniste de sorcovă, iar morfologia tipic valahă divorţează fără explicaţii de silueta importată a bisericilor de lemn, "maramureşene". Pe scurt, altarele bucureştene reflectă, cu egală fidelitate, cerul şi glodul nostru de fiecare zi. La fel de interesant mi s-a părut catalogul zidirilor "heterodoxe". Mai multe decît ai crede, mai abil disimulate sub masa confesiunii majoritare decît ar fi cazul. Şi alte culte au avut lăcaşuri demolate. Şi ele au adîncime de cronică, precum biserica "Lutherană", care a dat numele străzii, sau catedrala romano-catolică Sf. Iosif, cercetată de Ioan Paul al II-lea, dar agresată, mai nou, prin ofensiva speculaţiei imobiliare. Harul rugăciunii şi teroarea istoriei...