Adio, Real!
Dialogul săptămînal Pleşu-Liiceanu de pe Realitatea TV este un "altfel" trebuincios duhului nostru otrăvit de mizeria (morală) şi de agitaţia (drăcească) în care evoluăm "altminteri". E adevărat că tandemul acesta pare stînjenit - sau poate fi persiflat - din perspectiva propriei legende. Cei doi sînt nu doar prieteni "de o viaţă", ci şi un cuplu emblematic pe care generaţia mea, cel puţin, l-a prizat din adolescenţă, ca pe un standard absolut. Asta nu mi-a anesteziat conştiinţa critică, dar n-am putut niciodată să nu văd că asemenea personalităţi de elită rămîn exemplare chiar şi atunci cînd faima riscă să le ronţăie conturul public. Însă nu despre opera, faptele ori diferenţele celor doi prieteni iluştri mi-am propus să glosez în prezentul articol, cît despre ce s-a petrecut la ultima întîlnire de pe Realitatea TV, cînd li s-a tăiat emisia pentru nişte aşa-zise breaking news: erau subit amuţite două voci, rămînea în ceaţă un public select, intens participant, pentru ca "restul" audienţei să se poată bucura de un pseudo-eveniment kitsch: "Galacticii sosesc la Bucureşti"! Vezi, Doamne, nu mai putea naţia noastră provincială dacă nu asista, pe viu, la marea chestie că 11 hăndrălăi în costume crem - echipa Real Madrid - coborau din avion şi se îndreptau către Salonul Prezidenţial de pe aeroportul Otopeni. Nu că ar fi urmat conferinţa de presă la care madrilenii să divulge vreo schemă tactică în stare să apropie Steaua de o victorie oricum improbabilă. Nu că l-am fi surprins pe Ronaldo într-o samba fierbinte. Era în schimb obligatoriu să asistăm la banala defilare a jucătorilor, cu tot cu telefoane mobile şi băgăjele-troleu. Le-am zărit de la distanţă mutrele, am urmărit hîrjoneala infantilă a unora pe canapelele unde stau îndeobşte şefi de stat, după care am suportat, cu lacrimi în ochi, inevitabilul: băieţii au plecat la hotel. Felul acesta grobian de a face bani, rating şi false priorităţi mă dezgustă. M-am simţit ca Şerban Pretor în Trabant, bătut de SPP-iştii coborîţi la el din BMW. Mi-a fost ruşine de halul necivilizaţiei noastre pentru că, atenţie: în nici o ţară europeană nu s-ar fi întrerupt o emisiune cu două somităţi în platou pentru altceva decît pentru - ce ştiu eu? - vreun nou 11 septembrie! Înţeleg că rostogolirea băşicii pe gazon e de mii de ori mai profitabilă şi mai populară decît scrierile lui Platon sau încercarea unor Pleşu şi Liiceanu de a lămuri - cu har, stil, inteligenţă şi umor fin - cîte ceva din rahatul socio-metafizic în care ne-a băgat "tranziţia". Dar să faci din aterizarea unei echipe sportive - oricît ar fi ea de "galonată" - ditamai extazul în prime time e la fel de tîmpit cu a crede că globul terestru nu e cu nimic mai complex decît o minge de fotbal. E clar că Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu ştiu, atunci cînd intră în emisiune, că trebuie să renunţe la subtilităţi sau la referinţe pedante şi am observat că, autoironizîndu-se, cei doi aplică graţios o asemenea metodă de captatio. Cu alte cuvinte, ei înţeleg că nu sînt pe ARTE şi fac efortul de a se adresa unui public mediu. O fac din curtoazie, întrucît acceptă diversitatea audienţei şi vor ca ideile vehiculate în timpul emisiunii să-i "prindă" pe cît mai mulţi. Cum li se răspunde însă din regie? Pac, vă rupem gura, dragilor, sîntem în economia de piaţă, adică în junglă. Nu e cazul să transform a nu ştiu cîta mitocănie din viaţa noastră cotidiană în prilej de supărare prea gravă. Şi nici n-am să-l rog pe Traian Ungureanu să nu-şi mai uzeze talentul pe cronici dedicate unui sport generator de ură înăuntrul şi în afara stadioanelor. Tot ce-mi doresc e ca Realitatea TV să ne ceară scuze pentru maniera în care ne-a batjocorit. Noi, cel puţin, ne dăm seama. Ceilalţi n-au decît să saliveze după Beckham, dar nu cînd mă uit la televizor într-o ţară care, pînă una alta, e şi a mea.
