Viața frumoasă de după muncă

Aproape toate articolele din categoria „invazia roboților se apropie“ urmează un model verificat și bine cunoscut. „Shopdirect.com periclitează 2000 de locuri de muncă în Marea Britanie“, răsună o astfel de știre. Invocînd apoi raporturile competente ale unor institute și think-tank-uri de prestigiu, articolul cu pricina alarmează publicul cu estimări extravagante despre „periclitarea locurilor de muncă“ – altfel spus, despre procentajul de angajați ale căror mijloace de trai sînt amenințate de automatizarea high-tech. Un alt exemplu tipic ar fi: „Un nou raport sugerează că alianța dintre inteligența artificială și robotică ar putea desființa atît de multe locuri de muncă, încît epoca ocupării în masă a forței de muncă va fi curînd de domeniul trecutului.“

Uneori, această perspectivă sumbră e atenuată de distincția dintre „locurile de muncă“ și „sarcini“. Va fi substituită, se spune, numai partea de rutină a muncilor. Potrivit acestor evaluări mai optimiste ale „viitorului muncii“, oamenii nu vor concura cu mașinile, ci le vor asista.

Acest scenariu vesel se bazează, parțial, pe experiența trecută: de-a lungul vremii, mecanizarea a creat mai multe locuri de muncă, mai bine plătite, decît a desființat. Dar se bazează și pe o viziune mai rezervată cu privire la ceea ce pot face roboții astăzi (chiar dacă există dezacorduri cu privire la ce anume vor putea să facă roboții în viitor). În plus, cred unii optimiști, automatizarea va ridica nivelul mediu de inteligență al omenirii. Iar o populație tot mai bogată și mai îmbătrînită va avea nevoie de o armată tot mai mare de îngrijitori, infirmieri, menajeri, formatori și terapeuți umani.

Aici însă e nevoie de un avertisment important: lăsate libere pe piață, beneficiile automatizării vor fi acaparate cu precădere de proprietarii companiilor tehnologice și de „lucrătorii specializați“ de înaltă calificare, restul populației rămînînd șomeră sau într-o stare de servitute fizică și intelectuală. (Nevoia de experți juridici, consultanți, contabili, psihiatri și experți în relații umane va fi mai crescută ca niciodată.)

Procesul automatizării, ne avertizează discursul predominant, trebuie gestionat cu grijă, pentru a preveni disponibilizările în masă și/sau creșterea inegalității veniturilor. Analizele se încheie de obicei cu afirmația răsunătoare că viitorul va aduce locuri de muncă mai „creative“ și noi produse captivante, precum autovehiculele fără șofer. Atîta vreme cît vom putea învăța în timp ce ne cîștigăm traiul, utopia muncii satisfăcătoare și a prosperității ne surîde tuturor.

În caz contrar, profețiile extatice devin sumbre: profesiile sau țările care nu vor adopta automatizarea cu suficient entuziasm se vor confrunta cu extincția economică și culturală. Pe scurt, chiar dacă este o amenințare la adresa muncii, automatizarea e o amenințare care poate și trebuie să fie depășită în cadrul actual al muncii salariate.

Vechea viziune potrivit căreia mașinile oferă emanciparea de muncă, deschizînd perspectiva odihnei active – o temă care se regăsește și la vechii greci – nu e prezentă în acest discurs. Aristotel și-a imaginat un viitor în care „sclavii mecanici“ îndeplinesc munca sclavilor umani, permițîndu le cetățenilor să se dedice țelurilor mai înalte. John Stuart Mill, Karl Marx și John Maynard Keynes și au consolat cititorii cu reprezentarea potrivit căreia capitalismul, generînd venitul și belșugul necesare eradicării sărăciei, va dispărea, într-un final, el însuși, dăruind omenirii libertatea să trăiască, cum spunea Keynes, „înțelept și agreabil și bine“.

În mod asemănător, Oscar Wilde sus-ți-ne în eseul său „Sufletul omului în socialism“ că, dacă mașinile vor face toate „muncile urîte, oribile și neinteresante“, oamenii vor avea parte de „clipe de relaxare încîntătoare în care să conceapă lucruri minunate și miraculoase pentru propria lor plăcere şi plăcerea celorlalți“. Iar Bertrand Russell a ridicat în slăvi beneficiile timpului liber de care vor avea parte nu numai aristocrația, dar și întreaga populație.

Nici unul dintre autorii acestor viziuni paradisiace nu a disprețuit munca. Dimpotrivă, cu toții erau obsedați de muncă. Ce criticau ei era „munca în folosul altora“. Ori, astăzi, „a munci pentru a-ți cîștiga traiul“ a ajuns să fie destinul moral al umanității, în vreme ce timpul liber e asociat implicit cu a nu face nimic. Încă sîntem dominați (și nu numai în Occident) de etica protestantă a muncii.

Economiștii au fost dintotdeauna ambivalenți. Pe de o parte, ei consideră munca remunerată ca un cost necesar al consumului. Mașinile scad costul muncii. Pe măsură ce oamenii devin mai productivi și, ca atare, mai prosperi, vor lucra mai puțin. Mai precis, vor putea alege să muncească mai puțin pentru același venit sau să muncească la fel de mult pentru un venit mai ridicat. Conform modelului istoric, oamenii au „negociat“ timpul și banii astfel încît orele de muncă s au redus, în timp ce venitul a crescut.

Dar conceptul creșterii gradului de abundență, elaborat de Keynes și de alții, a fost suprimat de credința economiștilor într-un deficit intrinsec. Dorințele oamenilor, spun ei, sînt insațiabile, astfel încît ei nu vor avea niciodată destul. Oferta va rămîne întotdeauna în urma cererii, ceea ce impune o optimizare continuă a eficienței și a tehnologiei. Și asta va rămîne valabil chiar și dacă vom avea îndeajuns cît să hrănim, să îmbrăcăm și să adăpostim întreaga omenire. Oscilînd între extravaganța dorințelor lor și puținătatea mijloacelor de care dispun, oamenilor nu le rămîne decît să muncească în folosul altora, într-unul din locurile de muncă disponibile pe piață. În felul acesta, ziua abundenței, cînd oamenii vor putea alege între muncă și timp liber, nu va sosi niciodată. Oamenii vor trebui să se întreacă cu mașinile pe vecie.

Putem ieși din capcana aceasta numai dacă facem două distincții esențiale: între nevoi și dorințe, și între mijloace și scopuri.

Distincția dintre nevoi și dorințe ocupa, din cele mai vechi timpuri, un loc central în lucrările gînditorilor. Dar, în economia contemporană, preferințele sînt luate ca un „dat“ și, ca atare, nu constituie subiectul unei interogări cu privire la valoarea și la originea lor. Vechii gînditori deosebeau între „nevoile corpului“ și „nevoile imaginației“, subliniind caracterul ireductibil al primelor și maleabilitatea celor din urmă. Dacă putem fi convinși să ne dorim orice ne pun înaintea ochilor publicitarii (acum, și online), nu vom avea destul niciodată.

Vechii gînditori deosebeau și între mijloace și scopuri. Produsele mașinilor sînt ceea ce economistul Alfred Marshall numea „premisele materiale ale bunăstării“. Scopul este bunăstarea omului. Iar noi inventăm mașini pentru a-l atinge. Dar, pentru a putea controla aceste invenții, trebuie să avem scopuri care să fie mai convingătoare decît simpla dorință de a beneficia de tot mai multe produse și servicii. În lipsa unei definiții inteligente a bunăstării, vom crea tot mai mulți monștri care se vor hrăni cu umanitatea noastră. 

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick. 

© Project Syndicate, 2019
www.project-syndicate.org

traducere de Matei PLEŞU

Foto: L. Muntean