Vara în care Brejnev ne-a împăcat capra cu varza

Nefiind anunţat în prealabil despre intervenţia în Cehoslovacia, Nicolae Ceauşescu a fost surprins în acea noapte de 20 spre 21 august 1968 cînd, cu puţin înaintea orei 3 a.m., a fost trezit din somn şi informat că trupele Pactului de la Varşovia controlează nodurile rutiere şi de comunicaţie, precum şi capitala ţării, Praga. Surprins, da, dar nu de atac în sine - Direcţia de Informaţii Externe avea de săptămîni indicaţii că o intervenţie sovietică împotriva lui Alexander Dubcek e posibilă. Surpriza venea din modul în care intervenţia se consumase: fără informarea tuturor membrilor pactului. Acesta este, de fapt, contextul: a spune că România lui Ceauşescu a refuzat să participe la invazia Cehoslovaciei este o cosmetizare a realităţii. Adevărul este că liderul sovietic Leonid Brejnev, neavînd încredere în Ceauşescu, a decis ca România să rămînă în afara scenariului. Personal, nu am nici o îndoială că, şi avertizat de-ar fi fost, Ceauşescu ar fi reacţionat la fel. Dar cert este că nu a ştiut-o. De aici teama lui că următorul la rînd ar putea fi el. Această teamă îl va urmări vreme de 21 de ani; pînă la urmă, de ce s-a temut tot n-a scăpat. GOMA - DA, TITO - NU Dacă, printr-o minune, s-ar putea selecta, din cei 24 de ani de domnie, numai cîteva ore în care Ceauşescu să fi fost realmente simpatizat de către concetăţenii săi, acestea sigur s-au consumat în după-amiaza acelei zile de 21 august. Discursul său din balconul Comitetului Central a început puţin după miezul zilei. El a vorbit liber - nu pentru că era un geniu al oratoriei, ci pentru că vederea maselor la picioarele sale îi excita verbozitatea şi îi dezlega limba, altfel cam încîlcită, şi, mai ales, pentru că el era, în acel moment, în priză de şapte-opt ore bune, timp în care distilase prin repetiţie, în faţa activului superior, acele fraze care-i vor entuziasma pe românii adunaţi în Piaţa Palatului sau în jurul aparatelor de radio, prin birourile şi halele patriei. Printre ei, şi oameni care avuseseră pentru partidul comunist aceeaşi preţuire pe care o au stîlpii de felinar pentru cîinii de pe trotuar - precum fostul (şi viitorul) ireductibil Paul Goma, cel care va face atunci, ca şi alţii, din simpatie faţă de poziţia lui Ceauşescu, pasul adeziunii la PCR. Duşul rece a venit trei zile mai tîrziu - pe 24 august, cînd Ceauşescu s-a întîlnit, în secret, cu Iosip Broz Tito pe graniţa comună, la Vîrşeţ. În cazul, teoretic posibil, al unei invazii sovietice asupra Bucureştiului, Ceauşescu dorea să primească asigurarea lui Tito că Statul Major român şi comandantul său suprem se vor putea retrage în Iugoslavia şi, de acolo, vor conduce rezistenţa armată. Da, poţi veni, dar fără trupe şi fără arme. Şi, una peste alta, ai face bine să mai calmezi tonul şi să-i nu-i provoci pe ruşi; ţi-o spune unul care are ceva antecedente cu ei - i-a răspuns scurt, printre fumuri de trabuc hecho en Cuba, Tito. Ceea ce pe Ceauşescu l-a derutat. Ca să iasă din derută, a acţionat: avariindu-şi grav legitimitatea în ochii Moscovei, el va pedala intens (şi tot mai excesiv) pe construirea unei legitimităţi infailibile în interiorul ţării şi în Occident. Ce pierdea în afară trebuia recîştigat în interior. Ce pierdea în Est trebuia recuperat în Vest. O vreme, trucul a funcţionat. Numai că, plecînd din acel moment unic de solidaritate a ţării în spatele său, el se va lăsa furat de un cult al personalităţii, prost diseminat şi prost receptat, care, în final, îl va asasina, simbolic, cu ani buni înaintea gloanţelor de la Tîrgovişte. La fel şi poziţia sa în geopolitica Occidentului: cîtă vreme el a fost ghimpele verde din coasta Moscovei roşii, a fost alintat pe creştet (sau gîdilat între coarne, cum se spune în popor). După ce (în 1985) la Kremlin a ajuns mai junele Gorbaciov, Occidentul s-a dispensat de Ceauşescu fără ezitări. CE NE-A LĂSAT ACEL AUGUST? Ne-a lăsat, în mintea unora, un bizar orgoliu legat de o pretinsă solidaritate între Ceauşescu şi liberalismul comunist cehoslovac. Premisă falsă - în realitate, Ceauşescu nu a fost solidar cu ideile Primăverii de la Praga, ci cu frica rebelilor din lagăr faţă de Moscova. Teama de Brejnev era, pentru Ceauşescu, cu mult mai reală decît simpatia faţă de Dubcek. Ne-a mai rămas o la fel de bizară amintire a relaţiei dintre Ceauşescu şi intelectualii români. Şi din acest punct de vedere, 1968 a fost un an excepţional. Atunci, înainte sau după momentul august, Ceauşescu s-a întîlnit cu membrii Uniunii Artiştilor Plastici, cărora le-a spus ce să picteze şi ce să sculpteze, iar ei l-au aplaudat. Cu intelectualii din Cluj şi din Iaşi care, indiferent de etnie, l-au aplaudat şi ei. S-a întîlnit cu membrii Uniunii Muzicologilor, cărora le-a spus ce să compună - şi aceştia au răspuns cu aplauze. S-a mai întîlnit şi cu cei din Uniunea Scriitorilor, cărora le-a spus o poveste cu un Făt-Frumos al epocii noi, de unde reieşea cam ce literatură dorea "Conducătorul". Literaţii au aplaudat şi ei. După august ’68, toţi aceşti intelectuali îi zîmbiseră lui Ceauşescu pentru curajul lui din scena balconului, şi nu pentru că ar fi priceput vreo iotă din sugestiile sale ideologico-artistice. Ulterior, cu toţii vor arăta cu degetul către vizita în China & Coreea de Nord şi tezele din iulie 1971. Ceea ce, istoric vorbind, este tot fals. Singurul naiv fusese Ceauşescu - cel care-şi prezentase cu mult înainte de ’71 concepţia despre artă, cultură şi ideologie, dar nu fusese luat în serios - mulţi dintre concetăţenii săi preferînd atunci să vadă în el un domnitor din stirpea lui Ştefan, Mircea sau Mihai, şi nu aparatchik-ul încăpăţînat, inteligent, dar mărginit, cum era în realitate. Să mai spun că acel august ne-a lăsat şi (zeci de?) mii de conturi deschise, în ţară şi în străinătate, de către persoane fictive - fonduri pe care Securitatea română le depusese la păstrare, în vederea unei ipotetice rezistenţe antisovietice (inclusiv la CEC, sub forma celebrelor carnete de economii şi cîştiguri de 5 mii de lei, cele care, cu puţin noroc, ţi-aduceau o Dacie cadou!). După ştiinţa mea, aceste fonduri erau neatinse pe 21 Decembrie 1989. Ulterior, în decurs de cîteva luni, ele s-au evaporat. Şi, în fine, ne-a mai rămas - ceea ce încă dăinuie - impresia că atunci, în acel august 1968 (cu entuziasmul străzii, cu logoreea antisovietică a conducerii de partid şi cu brusca şi pasagera libertate a presei române), am reuşit performanţa de a fi, simultan, comunişti, dar şi altfel. Cîteva zile, capra şi varza au stat pe acelaşi mal.