Un sultanat
După vreo șase ore de zbor confortabil cu Oman Airlines, ajung în Muscat, la o temperatură cu aproape 25 de grade mai ridicată față de München, pe un aeroport nou-nouț, extraordinar de luxos, cu finisaje din marmură și piatră de cea mai bună calitate. Aeroportul „Sultan Qaboos“ din Muscat pare că a fost construit pentru un viitor foarte îndepărtat. La momentul aterizării cel puţin, avionul din care coborîsem era singurul de pe aeroport. Cu o suprafață totală comparabilă cu cea a Germaniei, dar cu o populație de doar patru milioane de locuitori, Omanul este una dintre țările cu cea mai mică densitate a populației, așa încît gigantomania aeroportului se bazează probabil doar pe speranța utopică de a fi invadat de turiști. Deocamdată, Sultanatul omanez trăiește din ceea ce pleacă și nu din ceea ce vine în țară: petrol și gaze naturale, pe lîngă ceva cupru și pește.
Grandomania arhitecturală a Muscatului se observă pretutindeni. De pildă, Opera Regală – Royal Opera House Muscat, ROHM – este expresia extravaganței supreme, impresionînd prin suprafața și luxul construcției. În antiteză cu grandoarea clădirii, sala de spectacole a operei omaneze are o capacitate de doar 1000 de locuri. În întreaga lume arabă, ROHM – mîndria Sultanului – este singura instituție de profil funcțională, fapt care explică oarecum măreția clădirii.
Absolut singular și greu de înțeles este însă faptul că la Opera Regală din Muscat nu se produce nimic, instituția neavînd nici orchestră, nici cor și nici personal artistic propriu. Spectacolele sînt susținute de ansamblurile invitate de peste tot de prin lume: trupe de operă din Italia, Germania, Austria, Rusia ș.a.m.d. și companii de balet dintre cele mai prestigioase. Baletul este cel mai apreciat și vizionat dintre toate genurile muzicii clasice.
După înlăturarea de pe tron a tatălui său și exilarea acestuia, Qaboos bin Said Al Said a devenit sultan și este de atunci regele absolut al Omanului. „His Majesty“, sultanul Qaboos, este singurul care întocmește legile țării și numeşte, respectiv remaniază miniștrii, după bunul plac. Partidele politice nu există în Oman, iar Parlamentul – a cărui alcătuire este hotărîtă tot de sultan – are doar rol consultativ. Așadar, oarecum asemănător cu ceea ce probabil că teleormăneanul nostru visează să devină; ceea ce însă îi lipsește compatriotului nostru este indispensabila materie primă a sultanului Qaboos – petrolul, cît o mai exista… Altă deosebire semnificativă este sistemul de asigurare medicală, care în Oman este gratuit și de nivel înalt. În Oman, învățămîntul este de asemenea gratuit și fără a fi obligatoriu, instituțiile de învățămînt sînt foarte frecventate. Ceea ce nu se predă în Oman este muzica clasică și de aceea vizionarea spectacolelor de operă este derizorie. Recitalul susținut de Jonas Kaufmann, în prezent cel mai dorit tenor din lume, nu a strîns nici 300 de spectatori și nici la Madam Netrebko nu a fost prea mare înghesuială. La cele două, rareori (!) chiar trei spectacole invitate, vine doar protipendada. Măria Sa, sultanul Qaboos, a participat pînă acum doar la spectacolul inaugural al ROHM din 2001, cînd tenorul Plácido Domingo, devenit bariton la bătrînețe, a dirijat grandiosul spectacol cu Turandot – producție invitată de la Arena din Verona…!
Motivul prezenței mele în Muscat a fost vizionarea operei Lakmé, de Léo Delibes. Deși lucrarea nu este o capodoperă, povestea bietei fiice de paria a marelui brahman Nilakantha, sedusă de un ofițer britanic din trupa de coloniști englezi din India, se pretează totuși acestor ținuturi. Eu cunosc lucrarea din anii ’50, cînd se juca, în limba română, la Timișoara. Libretul era considerat atunci unul „de stînga“, prin luptele sărmanilor autohtoni din India impotriva exploatării imperialiștilor britanici. Și iată că și scumpa noastră patrie a fost prezentă în spectacolul din Muscat prin soprana ieșeană Elena Mosuc, decorată în 2005 de președintele României – ehe, alte vremuri – cu Ordinul „Officer of the Arts“ (informație trecută și în programul spectacolului în dreptul numelui solistei). În țară, Elena Mosuc nu mai apare, asemenea altor cîntăreți români într-adevăr străluciți, prezenți pe scenele marilor teatre lirice din lume, dar, din păcate, la noi total absenți. Dar la Opera noastră Națională nu avem nevoie de „ăia de afară“, pentru că îi avem aici pe cei care rămîn cuminți, angajați în ansamblul domnului director (și el cîntînd în cadrul ansamblului ONB și, altfel, cam pe nicăieri altundeva).
Cam cum este și cu minerii, de care nimeni nu mai are nevoie… poate doar atunci cînd unii devin prea gălăgioși și se vrea „ordine“ în țară. Și cum nu dorim probleme nici la ONB și nici la alte instituții de artă, nu mai interesează calitatea actului artistic (vezi distrugerea valoroasei companii de balet a ONB). Tot ce mai vrem astăzi este să avem salariile și posturile asigurate pînă la pensie. Așa a fost și pînă în ’89, așa să rămînă pe vecie.
