Taxi
- un inventar imperfect -
Oricare dintre noi a avut, la un moment dat, o pană de energie deambulatorie, o grabă cu miză grasă, o decepţie meteo sau un demobilizator surplus de bagaje, şi a apelat la serviciile unui taximetru. Vînzoleala citadină şi ritmurile metropolitane solicită îndeobşte ubicuitatea policromă a firmelor de gen sau oferta nebuloasă a particularilor. Însă odată ajuns client, nu poţi evita deconcertantul exotism al breslei. Ceea ce ar fi trebuit să se rezume la o birocratică deplasare rutieră împrumută, adesea, marca burlescului ori fermentaţia tărăşeniei de parcurs. Taximetristul nu e întotdeauna un şofer cuminte, verosimil instalat în exigenţa comenzii de saturat. Din contră, el se dilată frecvent, îşi gonflează histrionic profilul, turuie bolînd şi enciclopedic, face metafizică sau glume de tractir, îşi gestionează pompos chakrele, seduce telefonic metrese latente, adulmecă volubil pitorescul străzii. Te simţi cînd asediat torenţial de verva lui sfătoasă, cînd complice la disidenţa lui cu volan, cînd martor neajutorat la un umed crîmpei de patriotism porno („Degeaba, româncele au cele mai faine cururi...“ suspina dogmatic, deunăzi, un taximetrist oacheş ce mă ducea la gară). Merită, cred, schiţat, cu titlu de amuzament, un inventar – imperfect, fireşte – al taximetriei excentrice.
1) Apocalipticul. Zidit într-un rid amar sau electrocutat de intuiţii milenariste, supărat pe ţară, pe fotbal, pe moravuri şi pe situaţia de acasă, te pisează tot drumul cu fatale diagnostice colective, adieri de năpastă, ieremiade politice, zăpuşeli planetare. Nu-i convine nimic, bombăne paranoic mapamondul, debitează hibe cosmice, glosează scîrbit şi miroase decrepitudinea generală. Suduie baroc traficul, duhăneşte lacom, încasează, oblomoveşte, fiecare groapă. La ce bun să le mai fentezi? 2) Chefliul. La antipodul cătrănitului invocat mai sus, jubilează inexplicabil un soi de titirez în maiou. De cum intri în maşină, te preia tovărăşeşte în mica lui zbenguială puberă, asezonată cu decibeli de taraf şi sughiţuri vesele. Cursa devine zaiafet, o lecţie de antren compact, un episod de inexorabilă hîrjoană. Taximetristul cîntă, ţipureşte sau fluieră, execută slalomuri riscante, înfulecă haotic napolitane şi povesteşte snoave cu beţivi legendari, ospătăriţe senzuale şi cumetrii fierbinţi. Nu-i pasă de criză, de paragina carosabilului, de turpitudinile guvernanţilor. Accelerează şi frînează euforic, se fîţîie juisatoriu, îţi combate, săltăreţ, melancoliile. Carpe iter!
3) Satirul. Pentru acest specimen, meseria e prilejul suprem de a recenza bălos pietoni de sex opus. Nu e atent la drum, la culoarea semafoarelor, la priorităţile rutei, frămîntat fiind să ierarhizeze decolteuri, fese, mlădieri şi tentaţii bipede. Te somează convivial să iei notă de haremul urban, să-i confirmi extatic gusturile, să participi febril la crescendo-ul lui erotoman. Ajuns la destinaţie, austeritatea chiliilor şi ticurile victoriene îţi apar antidoturi salutare pentru insolaţia lubrică făcută în taxi. Vrei penitenţă boreală sau îmbrăţişarea exorcizantă a cîtorva duşuri reci...
4) Sectarul. Îşi transformă automobilul într-o penumbră incantatorie, amestec de tabernacul şi dric. Ascultă crispat şlagăre penticostale, murmură sibilinic în intersecţiile aglomerate, schimbă vitezele cu o graţie morbidă şi poartă jerseu cu miros asasin, de naftalină. E neliniştitor cuplat la un Isus deopotrivă cochet, exterminator şi liric, surîde vinovat la bacşiş, colecţionează fişicuri cu mentosane vechi pe bord. Nu-i plac muşteriii glumeţi, grizaţi, fumători, vii. Preferă să transporte domni catatonici şi doamne de marmură, piese de butaforie umană care să nu-i deregleze transa, evlavia searbădă şi tabieturile redemptorii.
5) Mardeiaşul. Tatuat, irascibil şi dur, şoferul de taxi în discuţie conduce cu jumătatea superioară a corpului în afara maşinii, gesticulînd apoplectic şi mimînd infailibil croşee, placaje, gîtuiri. E-n război cu tot ce mişcă: trecători flasci, autosanitare în regim de urgenţă, biciclişti şovăielnici, dulăi tolăniţi pe acostament, păsărime incontinentă, camionul din faţă, bolidul din spate. Nu ştie de glumă, de ocheada irenică, de taclaua sedativă. Anticipează, la fiecare curbă, echimoze, dislocări şi cucuie, oportunităţi de pugilism la zebra proximă, scenariul încăierării absolute. Oricît ai fi de rezonabil, n-ai cum să nu fantazezi, chircit, la un posibil arsenal de portbagaj: niscaiva halebarde, o bîtă de baseball (din aluminiu), două-trei grenade, un revolver, o macetă...
6) Teozoful. Interiorul maşinii lui nu mai are nimic recognoscibil, secular, de pe tărîmul acesta. Totul, de la plafon la parbriz şi accesorii, trimite către vămi astrale, rapturi şamanice, metisaje uraniene. Din postura de client, inhalezi, toropit, rotocoale de fum dulce de la solemne jerbe de beţigaşe aprinse, răspîndite strategic prin întreg taxiul. Dacă ai curiozităţi beletristice, pe bancheta din spate, lîngă frîna de mînă, sub preş, prin marsupii laterale, găseşti literatură edificatoare: broşuri cu promisiuni hinduse, cărţi de adagii ezoterice, pliante, reţetare, florilegii Zen. De fapt, nu faci, ca pasager, trei sau patru kilometri de oraş, ci te debarasezi, halucinat, de contingenţe, migrezi comod spre tării, alături de un „şerpaş“ cumsecade.
7) Sportivul. Lîngă taximetristul sportiv, alegi între a-i fi copilot şi a murmura cîteva rugăciuni pentru ocrotirea divină. Pentru el, fiecare cursă e o anabolizantă provocare. Distanţa dintre orice punct de pornire şi orice loc de staţionare capătă prestigiu, atracţie de circuit. Ceilalţi participanţi la trafic trebuie driblaţi, surclasaţi, lăsaţi mult în urmă, umiliţi. Insul demarează viril, accelerează epatant, luxează schimbătorul, frînează în ultima clipă. Cu inima între amigdale, nu te mai gîndeşti decît la cei dragi, la ambiguităţile din testament, la cît de tînăr, totuşi, eşti.
8) Politologul. E o specie pe care, trebuie să recunoaştem, şi portretul politic al ţării, şi sminteala televiziunilor o încurajează. Cînd sfătos şi doldora de soluţii (occidentale sau extremiste), cînd dezavuant cu instituţiile, cu edilii, cu antantele („Toţi sînt o apă şi-un pămînt, dom’le!“), uneori diagnostician lehămetuit, alteori reformator cosmopolit („Să vină nemţii şi japonezii să ne conducă!“), te acoperă pedagogic cu certitudinile lui, cu experienţa din comunism, cu o avalanşă de comentarii plate şi analize indigeste. Prin urmare, ai în permanenţă senzaţia că ai optat (greşit!) pentru un dopaj catedratic de tip „seral“, nu pentru o plimbare cu taxiul. La final, coborînd din maşină, te bucuri să redescoperi, cvasinăuc, farmecul apolitic al Creaţiei...
Valentin Stîngă este eseist.
