Țara uitată în timp

Marie Anne-Lisa ZIBILEANU
Publicat în Dilema Veche nr. 775 din 27 decembrie 2018 – 9 ianuarie 2019
Țara uitată în timp jpeg

Revista noastră a lansat în luna aprilie un concurs de eseuri pentru liceenii din toată țara. Tema pentru prima etapă a fost „Țara mea“. Am primit cîteva sute de eseuri, care mai de care mai interesante și le mulțumim tuturor celor care au intrat în concurs. Dintre ei, au fost selectați 25 de autori care au fost invitați să intre în finală. Vom publica în paginile revistei cîteva dintre eseurile cîștigătoare. Pe pagina noastră de Internet le veți putea găsi pe toate. (Redacția)

„Faceți tot posibilul să plecați din România către Occident, căci nu aveți nici un viitor aici.“ Fraza aceasta mi-a fost repetată mai des decît „Fă-ți curat în cameră“ pe vremea cînd încă eram un copil ce avea un caracter maleabil. Părinți, învățători, profesori, jurnaliști, toată societatea românească mi-a pus în față o pereche de ochelari ciobiți prin care să privesc lumea înconjurătoare. Astfel am copilărit și m-am dezvoltat, într-o lume imaginară în care, dacă săream granițele țării mele, ajungeam într-un tărîm idilic, al oportunităților, unde toți mă așteptau cu brațele deschise.

Totuși, am aruncat lentilele distorsio­nate pe aleile întunecate ale trecutului și am fost lăsată ca, de una singură, să îmi fabric propriile opinii despre universul în care mă aflam. Dar chiar și atunci, într un mod straniu, nimic nu părea schimbat. Cerșetorii de la colț de stradă încă erau acolo, cu aceeași umilință reflectată în ochi sticloși. Monumentele uitate, ascunse în spatele buruienilor, stăteau să cadă peste trecătorii cu ochii ațintiți în ecranele minuscule din palmele lor. Oameni înfometați ieșeau în stradă, protestînd, căci nu își mai puteau întreține familiile, în timp ce alții fugeau peste hotare în căutarea unui nou început.

Trăim într-o țară în care strigăm că sîntem mîndri de originile noastre numai cînd ne bucurăm de succesul unui alt român, ca mai apoi să revenim la realitate, unde mulți nu au cu ce să își hrănească copiii, unde autostrăzile sînt numai promisiuni deșarte, iar istoria și cultura sînt uitate.

Fiind doar un copil al cărui contact cu aceste realități era înfăptuit numai prin imaginile de la televizor și vorbele celor dimprejur, m-am întrebat: „De ce? De ce nu ne putem mîndri și noi cu țara noastră, asemeni altora? De ce nu pot să rămîn aici și să duc o viață în care grija zilei de mîine să nu existe?“

Ascultînd spusele celor din jur, am găsit mulți inculpați, de la politicieni pînă la abstractul „sistem“. Ne luptăm cu o conducere coruptă din cauza căreia numărul de analfabeți crește și pacienții rămîn fără tratamente, la mila unor doctori care de-abia își pot asigura existența.

Toate acestea, în opinia mea, se petrec din cauză că am rămas prinși în trecut. Am auzit pe cineva spunînd recent: „Cultura ne oferă un spirit național, o identitate de care să fim cu adevărat mîndri și care să ne unească“. Din păcate, în decursul istoriei, țara mea a fost una dezbinată, împărțită între marile puteri ce o înconjurau. Anul acesta se împlinesc o sută de ani de cînd putem vorbi cu adevărat de statul român, o sută de ani în care generațiile trecute s-ar fi putut uita înapoi la ceea ce ne-a motivat să ne unim, în ciuda influențelor distincte ce acționau asupra fiecărei provincii, pentru ca astăzi să avem un motiv pentru a fi mîndri de rădăcinile noastre.

Acest lucru aproape că s-ar fi înfăptuit grație perioadei interbelice cînd, în sfîrșit, ajungeam din urmă, atît cultural, cît și economic, restul Europei, dacă nu am fi căzut pradă regimului comunist, ale cărui efecte, deși a dispărut în urmă cu aproape treizeci de ani, încă se mai văd și astăzi în concepțiile de viață ale persoanelor care îl doresc înapoi, dar și în evoluția noastră culturală și economică.

Părinții mei obișnuiau să spună că, înainte de a hoinări pe alte meleaguri, trebuie mai întîi să le cunosc pe ale mele. Așa se face că, valorificînd fiecare ocazie, am plecat să descopăr ceea ce avea de oferit țara mea de baștină. De la cascadele din inima pădurii la mînăstiri ascunse în peșteri și cetăți care au trecut testul timpului, am încercat să vizitez cît mai multe obiective cu putință. Totuși, în călătoriile mele prin România, mereu m-am lovit de un sentiment straniu. Anxietatea, urmată de un dor de evadare, mă cuprindea de fiecare dată cînd intram într-un oraș, în care mă loveam de aceleași elemente ce inspirau conformitate și delăsare. „Ce urît e locul ăsta! Și noi ne plîngem că nu avem destui turiști.“ Inițial am dat vina pe lipsa de modernizare, de zgîrie-nori, pasaje rutiere și blocuri din beton și sticlă. Percepția mi s-a schimbat totuși, cînd am trecut și eu granița pentru prima oară în Occident. Bîntuind aleile unei capitale europene, nu îmi doream să fug în zonele rurale sau după zidurile unei cetăți medievale, ci să îmi continui pribegirea printre intersecții necunoscute, dar primitoare. Clădirile cu estetică aparte, reflectînd istoria locului, mă hipnotizau și îmi doream să explorez mai departe, în ciuda trecerii orelor sau a oboselii, ceea ce la mine în țară nu se întîmpla decît în locuri pe care și cel mai excentric turist le-ar considera deosebite.

Orașele din Europa de Vest, pe care noi încercăm cu disperare să o imităm, au personalitate, care nu e dată de giganți de sticlă și beton, ci de locuințele scunde, cu fațete ornate cu gargui, coloane și detalii fine. La noi, acestea sînt înlocuite de coloși uniformi, construiți în timpul regimului comunist, pe care noi încă îi reproducem. București a fost cîndva numit Micul Paris. Acum, mulți încă îi mai spun așa ca să atragă vreun turist, dar, în realitate, este numai o umbră a fostei sale identități. Cartierele cu importanță culturală sînt marcate cu bulina roșie, în timp ce o nouă serie de blocuri pe care cei din Occident le-ar considera o insultă la adresa arhitecturii este inaugurată. Astfel, identitatea orașelor este eclipsată de construcții inestetice, care în timp nu vor avea nici o însemnătate.

Din păcate, acesta este numai unul dintre simptomele unei probleme omniprezente, și anume lipsa culturii. Arta, pentru țara noastră, nu are valoare. Monumente precum casa lui Brâncuși sînt abandonate în bătaia vîntului, iar pictorii sînt forțați să plece pentru că un alt stat dorește să îi valorifice, cînd noi nu le dăm importanță. Visele unui scriitor, care ar fi putut cîștiga premiul Nobel, sînt spulberate de un sistem de învățămînt arhaic, iar următorul geniu este obligat să își formeze un viitor în Germania.

O altă problemă cauzată de evenimentele ce precedă momentul decembrie 1989 este lipsa culturii antreprenoriale. După revoluție, cetățeni familiarizați numai cu industria grea au fost lăsați să se descurce singuri într-o lume condusă de concepte străine lor. Fabricile au fost scoase din proprietatea statului, lăsate să se sfărîme fără proprietari, în grija unor oameni fără abilitățile necesare. Pe parcursul călătoriilor mele am văzut hectare de teren, uzine și chiar monumente pe care sînt atîrnate numele unor companii străine. Dacă noi nu am știut să ne folosim de propriile pămînturi, au fost vîndute investitorilor străini. Din munca lor, nouă ne revine un venit minuscul față de ceea ce am fi putut obține dacă investeam noi. Sîntem atît de inerți economic încît am devenit dependenți de ajutorul celor din afară. Spre deosebire de alte state dezvoltate, unde domină companiile autohtone, în cazul nostru cel mai mare angajator este Kaufland.

Aceasta este realitatea de care mulți fug: a unui stat în care arta e ignorată, a unui stat care a fost vîndut străinilor. Vrem o țară ca afară, dar nu realizăm că Germania și Marea Britanie au fost consolidate de către guverne competente și de cetățeni care, deși le-a fost dificil la început, au contribuit la schimbarea pe care au dorit să o vadă. Dar la noi, pentru aceasta, te lovești prea des de teancuri birocratice de hîrtii. De cîte ori ați auzit că trebuie să atragem investitori străini de la economiști sau oameni politici? Dacă vrem o Românie care să poată concura cu vecinii săi, trebuie să investim în propriii noștri oameni, fie că e vorba de bătrîna care vinde roșii la piață sau de un nou scriitor.

Generația mea a fost educată să abandoneze România, în ideea că ea nu ne va oferi nimic. Dar noi ce i-am oferit? Care a fost ultimul lucru pe care l-ai făcut pentru țară? Cu o floare nu se face primăvară, însă dacă toți ne-am lua inima în dinți și, în ciuda greutăților, am contribui puțin cîte puțin, am reuși să creăm o Românie despre care să spunem cu mîndrie că este țara noastră. 

Marie Anne-Lisa Zibileanu are 18 ani și este elevă la Liceul Teoretic „Grigore Moi­sil“ din Tulcea.

Foto: flickr

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.
Zizi și neantul jpeg
Primul an
Nu mă recunoșteam, nu recunoșteam familiarul în comportamentele colegilor și profesorilor mei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Prima mea călătorie
Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa.
E cool să postești jpeg
Anularea gîndirii
„Dacă ar fi fost rasist, Karl May nu i-ar fi lăsat pe Winnetou și Old Shatterhand să devină frați de cruce”.
p 20 WC jpg
Două modele ale diversităţii religioase
Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere.
Theodor Pallady jpeg
Un capitol tainic de Filocalie siriacă
Prea multe nu știm despre viața sfîntului Isaac Sirul, iar datele disponibile se pot consulta în volumul recenzat aici.
Rivero y Compania in Calle Tetuan Old San Juan   DSC06841 jpg
PREVI (1)
Importanța experimentului PREVI este majoră nu numai pentru arhitectura socială participativă, în particular, ci pentru arhitectură în general.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Din cauza porțiunilor de drum decapat, mai mulți bicicliști participanți la Turul României s-au accidentat, căzînd de pe biciclete în zona Ambud-Petin din județul Satu Mare.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Așteptați, reconfigurăm traseul
După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.

Adevarul.ro

Bianca Elena Calian finalista The Miss Globe 10  foto arhiva personala jpg
Bianca Elena Călian, românca de la The Miss Globe. Concursul de frumusețe se desfășoară în Albania
Concursul de frumusețe The Miss Globe are loc în perioada 1-15 octombrie, în Albania. Una dintre cele 61 de concurente este o româncă: Bianca Elena Călian, o tânără de 24 ani din Pitești.
Aleksandr Vucic si Vladimir Putin FOTO EPA-EFE
Parlamentul European va cere suspendarea negocierilor de aderare a Serbiei la UE
Serbia a început negocierile de aderare la UE în ianuarie 2014, dar a înregistrat puţine progrese până acum. Ea a deschis 18 dintre cele 35 de capitole de negociere şi a închis provizoriu doar două dintre ele.
bai ocna3 jpg
Complexul Balnear de la Ocna Mureș, în probe tehnologice. Stațiunea balneară a fost construită cu 7 milioane de euro VIDEO
Complexul Balnear de la Ocna Mureș, investiție în valoare de circa 7 milioane de euro, a intrat în etapa de final a investiției. Constructorul a demarat procedura probelor tehnologice.

HIstoria.ro

image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Care este importanța strategică a Insulei Șerpilor?
De mici dimensiuni, având doar 17 hectare, Insula Șerpilor are cu toate acestea o importanță geostrategică semnificativă. Controlul insulei și al apelor înconjurătoare afectează toate rutele de navigație care leagă Ucraina de restul lumii.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.