Țara uitată în timp
Revista noastră a lansat în luna aprilie un concurs de eseuri pentru liceenii din toată țara. Tema pentru prima etapă a fost „Țara mea“. Am primit cîteva sute de eseuri, care mai de care mai interesante și le mulțumim tuturor celor care au intrat în concurs. Dintre ei, au fost selectați 25 de autori care au fost invitați să intre în finală. Vom publica în paginile revistei cîteva dintre eseurile cîștigătoare. Pe pagina noastră de Internet le veți putea găsi pe toate. (Redacția)
„Faceți tot posibilul să plecați din România către Occident, căci nu aveți nici un viitor aici.“ Fraza aceasta mi-a fost repetată mai des decît „Fă-ți curat în cameră“ pe vremea cînd încă eram un copil ce avea un caracter maleabil. Părinți, învățători, profesori, jurnaliști, toată societatea românească mi-a pus în față o pereche de ochelari ciobiți prin care să privesc lumea înconjurătoare. Astfel am copilărit și m-am dezvoltat, într-o lume imaginară în care, dacă săream granițele țării mele, ajungeam într-un tărîm idilic, al oportunităților, unde toți mă așteptau cu brațele deschise.
Totuși, am aruncat lentilele distorsionate pe aleile întunecate ale trecutului și am fost lăsată ca, de una singură, să îmi fabric propriile opinii despre universul în care mă aflam. Dar chiar și atunci, într un mod straniu, nimic nu părea schimbat. Cerșetorii de la colț de stradă încă erau acolo, cu aceeași umilință reflectată în ochi sticloși. Monumentele uitate, ascunse în spatele buruienilor, stăteau să cadă peste trecătorii cu ochii ațintiți în ecranele minuscule din palmele lor. Oameni înfometați ieșeau în stradă, protestînd, căci nu își mai puteau întreține familiile, în timp ce alții fugeau peste hotare în căutarea unui nou început.
Trăim într-o țară în care strigăm că sîntem mîndri de originile noastre numai cînd ne bucurăm de succesul unui alt român, ca mai apoi să revenim la realitate, unde mulți nu au cu ce să își hrănească copiii, unde autostrăzile sînt numai promisiuni deșarte, iar istoria și cultura sînt uitate.
Fiind doar un copil al cărui contact cu aceste realități era înfăptuit numai prin imaginile de la televizor și vorbele celor dimprejur, m-am întrebat: „De ce? De ce nu ne putem mîndri și noi cu țara noastră, asemeni altora? De ce nu pot să rămîn aici și să duc o viață în care grija zilei de mîine să nu existe?“
Ascultînd spusele celor din jur, am găsit mulți inculpați, de la politicieni pînă la abstractul „sistem“. Ne luptăm cu o conducere coruptă din cauza căreia numărul de analfabeți crește și pacienții rămîn fără tratamente, la mila unor doctori care de-abia își pot asigura existența.
Toate acestea, în opinia mea, se petrec din cauză că am rămas prinși în trecut. Am auzit pe cineva spunînd recent: „Cultura ne oferă un spirit național, o identitate de care să fim cu adevărat mîndri și care să ne unească“. Din păcate, în decursul istoriei, țara mea a fost una dezbinată, împărțită între marile puteri ce o înconjurau. Anul acesta se împlinesc o sută de ani de cînd putem vorbi cu adevărat de statul român, o sută de ani în care generațiile trecute s-ar fi putut uita înapoi la ceea ce ne-a motivat să ne unim, în ciuda influențelor distincte ce acționau asupra fiecărei provincii, pentru ca astăzi să avem un motiv pentru a fi mîndri de rădăcinile noastre.
Acest lucru aproape că s-ar fi înfăptuit grație perioadei interbelice cînd, în sfîrșit, ajungeam din urmă, atît cultural, cît și economic, restul Europei, dacă nu am fi căzut pradă regimului comunist, ale cărui efecte, deși a dispărut în urmă cu aproape treizeci de ani, încă se mai văd și astăzi în concepțiile de viață ale persoanelor care îl doresc înapoi, dar și în evoluția noastră culturală și economică.
Părinții mei obișnuiau să spună că, înainte de a hoinări pe alte meleaguri, trebuie mai întîi să le cunosc pe ale mele. Așa se face că, valorificînd fiecare ocazie, am plecat să descopăr ceea ce avea de oferit țara mea de baștină. De la cascadele din inima pădurii la mînăstiri ascunse în peșteri și cetăți care au trecut testul timpului, am încercat să vizitez cît mai multe obiective cu putință. Totuși, în călătoriile mele prin România, mereu m-am lovit de un sentiment straniu. Anxietatea, urmată de un dor de evadare, mă cuprindea de fiecare dată cînd intram într-un oraș, în care mă loveam de aceleași elemente ce inspirau conformitate și delăsare. „Ce urît e locul ăsta! Și noi ne plîngem că nu avem destui turiști.“ Inițial am dat vina pe lipsa de modernizare, de zgîrie-nori, pasaje rutiere și blocuri din beton și sticlă. Percepția mi s-a schimbat totuși, cînd am trecut și eu granița pentru prima oară în Occident. Bîntuind aleile unei capitale europene, nu îmi doream să fug în zonele rurale sau după zidurile unei cetăți medievale, ci să îmi continui pribegirea printre intersecții necunoscute, dar primitoare. Clădirile cu estetică aparte, reflectînd istoria locului, mă hipnotizau și îmi doream să explorez mai departe, în ciuda trecerii orelor sau a oboselii, ceea ce la mine în țară nu se întîmpla decît în locuri pe care și cel mai excentric turist le-ar considera deosebite.
Orașele din Europa de Vest, pe care noi încercăm cu disperare să o imităm, au personalitate, care nu e dată de giganți de sticlă și beton, ci de locuințele scunde, cu fațete ornate cu gargui, coloane și detalii fine. La noi, acestea sînt înlocuite de coloși uniformi, construiți în timpul regimului comunist, pe care noi încă îi reproducem. București a fost cîndva numit Micul Paris. Acum, mulți încă îi mai spun așa ca să atragă vreun turist, dar, în realitate, este numai o umbră a fostei sale identități. Cartierele cu importanță culturală sînt marcate cu bulina roșie, în timp ce o nouă serie de blocuri pe care cei din Occident le-ar considera o insultă la adresa arhitecturii este inaugurată. Astfel, identitatea orașelor este eclipsată de construcții inestetice, care în timp nu vor avea nici o însemnătate.
Din păcate, acesta este numai unul dintre simptomele unei probleme omniprezente, și anume lipsa culturii. Arta, pentru țara noastră, nu are valoare. Monumente precum casa lui Brâncuși sînt abandonate în bătaia vîntului, iar pictorii sînt forțați să plece pentru că un alt stat dorește să îi valorifice, cînd noi nu le dăm importanță. Visele unui scriitor, care ar fi putut cîștiga premiul Nobel, sînt spulberate de un sistem de învățămînt arhaic, iar următorul geniu este obligat să își formeze un viitor în Germania.
O altă problemă cauzată de evenimentele ce precedă momentul decembrie 1989 este lipsa culturii antreprenoriale. După revoluție, cetățeni familiarizați numai cu industria grea au fost lăsați să se descurce singuri într-o lume condusă de concepte străine lor. Fabricile au fost scoase din proprietatea statului, lăsate să se sfărîme fără proprietari, în grija unor oameni fără abilitățile necesare. Pe parcursul călătoriilor mele am văzut hectare de teren, uzine și chiar monumente pe care sînt atîrnate numele unor companii străine. Dacă noi nu am știut să ne folosim de propriile pămînturi, au fost vîndute investitorilor străini. Din munca lor, nouă ne revine un venit minuscul față de ceea ce am fi putut obține dacă investeam noi. Sîntem atît de inerți economic încît am devenit dependenți de ajutorul celor din afară. Spre deosebire de alte state dezvoltate, unde domină companiile autohtone, în cazul nostru cel mai mare angajator este Kaufland.
Aceasta este realitatea de care mulți fug: a unui stat în care arta e ignorată, a unui stat care a fost vîndut străinilor. Vrem o țară ca afară, dar nu realizăm că Germania și Marea Britanie au fost consolidate de către guverne competente și de cetățeni care, deși le-a fost dificil la început, au contribuit la schimbarea pe care au dorit să o vadă. Dar la noi, pentru aceasta, te lovești prea des de teancuri birocratice de hîrtii. De cîte ori ați auzit că trebuie să atragem investitori străini de la economiști sau oameni politici? Dacă vrem o Românie care să poată concura cu vecinii săi, trebuie să investim în propriii noștri oameni, fie că e vorba de bătrîna care vinde roșii la piață sau de un nou scriitor.
Generația mea a fost educată să abandoneze România, în ideea că ea nu ne va oferi nimic. Dar noi ce i-am oferit? Care a fost ultimul lucru pe care l-ai făcut pentru țară? Cu o floare nu se face primăvară, însă dacă toți ne-am lua inima în dinți și, în ciuda greutăților, am contribui puțin cîte puțin, am reuși să creăm o Românie despre care să spunem cu mîndrie că este țara noastră.
Marie Anne-Lisa Zibileanu are 18 ani și este elevă la Liceul Teoretic „Grigore Moisil“ din Tulcea.
Foto: flickr
