„Structura de vis a sufletului“ - interviu cu Dr. Dan NOVEANU

Publicat în Dilema Veche nr. 564 din 4-10 decembrie 2014
„Structura de vis a sufletului“   interviu cu Dr  Dan NOVEANU jpeg

Efectele hipokineziei prelungite asupra unor linii de reactivitate.

Vă declaraţi „un îndrăgostit fără leac de Bucureştiul secolului al XIX-lea, încă aristocratic, contemporan (stră)străbunicilor mei materni.“ Care sînt (stră)străbunicii dumneavoastră pe linie maternă?  

Bunica mea maternă, adorata mea Mama-Mare, Cornelia Devesel (1896-1977; n. Virgil Ionescu) a locuit pe str. Salciilor (ulterior Fucik, azi Masaryk) şi a fost fiica lui Virgil Ionescu, inginer (1864-1938), absolvent al Şcolii de Poduri şi Şosele în 1890. A făcut parte din echipa lui Anghel Saligny care a construit podul de la Cernavodă. Tatăl lui Virgil Ionescu, Nicolae (cca 1840-1899), a fost mic funcţionar de administraţie fiscală, tot în mahalaua Batiştei, locuind pe aceeaşi mai sus-numită stradă.  

Cît Canal a făcut tatăl dvs. şi care a fost capul de acuzare? 

Am completat destule autobiografii în care menţionam absolut de fiecare dată, la rubrica pe care şi acum o am în faţa ochilor: „Ce politică au făcut părinţii înainte de 23 August 1944“, formula pe care tata mă pusese s-o învăţ pe dinafară: „Tata a fost membru al partidului Totul pentru Ţară pînă la interzicerea lui, după care nu a mai făcut parte din nici o formaţiune politică.“ Tata a fost arestat în februarie 1952, fiind reţinut administrativ, fără a fi judecat, pînă în mai 1955, cînd a fost judecat şi achitat! Am întreg dosarul copiat de la CNSSAS. Acuzaţia care nu s-a susţinut a fost absurdul „complot împotriva clasei muncitoare“, deoarece în 1937 făcuse propagandă legionară pe Valea Mureşului, în vederea alegerilor de la finele acelui an. A fost la Oneşti şi la Poarta Albă. A avut intuiţia de a se autoizola în orăşelul de pe Tîrnava Mare, din perimetrul căruia nu a mai ieşit pînă în 1965, perioadă în care nu a văzut, nu a corespondat, nu a vorbit la telefon sau prin viu grai cu nici unul din foştii camarazi, drept care, la seria arestărilor de după Revoluţia Ungară, nu a putut fi acuzat de nimic, el fiind în continuare urmărit – am întreg dosarul informativ cu evidente momente umoristice tip Clochemerle, orăşelul fiind mic şi toată lumea cunoscînd pe toată lumea.  

Meseria dvs. de chirurg este în aceeaşi măsură ştiinţă şi artă. Dar istoricul care-l dublează pe chirurg face meserie de dragul artei, sau determinarea a plecat din acelaşi punct comun cu chirurgia, de care, la un moment dat, s-a despărţit, pentru a deveni cea mai importantă, pe moment, cel puţin, din cele două?  

Nu pot fi numit istoric. Mi-aş dori-o, dar a te numi istoric înseamnă o viaţă dedicată total şi exclusiv acestei profesii. Am urmat, cu maximă seriozitate, şi am absolvit o facultate particulară de Istorie, cu examen de licenţă susţinut la sediul Universităţii Bucureşti. Cele două preocupări ale vieţii mele nu s-au izolat niciodată una de alta. Nu s-au întrepătruns, ci au convieţuit, Istoria ajutîndu-mă să depăşesc momentele de cumpănă ale celeilalte profesii, prin azilul liniştitor al altui timp, pe care mi-l îngăduia cu generozitate. 

Care vă sînt modelele în chirurgie? Dar ca istoric? 

Modelul meu chirurgical este unul triplu: regretatul profesor Oleg Medrea, chirurg şi pedagog de excepţie, om de vastă cultură, căruia îi port o amintire peste orice praguri; profesorul Dinu Antonescu, profesionist fascinant, dublat de o putere de muncă şi o tenacitate imposibil de imitat, de asemenea om cu o cultură superioară şi adevărat şef de clinică; domnul doctor Theodor Ionescu, ultimul director al Spitalului Brâncovenesc (demolat în 1984), chirurg de excepţie şi omul care m-a format nemijlocit în sala de operaţie, aşijderea persoana cu un discurs şi o conversaţie de elecţie. Dintre modelele mele în domeniul istoriei fie-mi îngăduit să-l pomenesc pe G. Potra. Dintre cei tineri îi admir sincer pe Adrian Majuru şi pe genealogistul de excepţie Alin Pavel.  

M-a impresionat profund felul în care dl profesor Antonescu m-a primit la spital (deşi toată lumea mă avertizase că n-am nici o şansă, fără „pile“). M-a invitat să iau loc şi „mi-a dat cuvîntul“ să-i povestesc cum mă doare, abia apoi mi-a cerut radiografiile. Acest mod de abordare îi este specific numai Domniei sale, sau caracterizează o anumită faţetă a chirurgiei să-i zicem tradiţionale?  

Repet, profesorul Antonescu este o pildă aproape imposibil de urmat. Politeţea sa este nu cuceritoare, ci de-a dreptul împovărătoare. Îl voi folosi oricînd drept pildă profesională, în ciuda faptului că, probabil spre regretul meu exclusiv, n-am făcut parte niciodată dintre apropiaţii Domniei sale. 

Îndrăznesc să spun, totuşi, că abordarea politicoasă a pacientului este şi azi prezentă, şi chiar recomandată, ţinînd cont de stresul ce-l domină pe cel venit să ceară un sfat chirurgical. 

Cum „vă pregătiţi“ pacientul? Stabiliţi o relaţie susţinută de dialog înainte de operaţie?  

Dialogul preoperator este obligatoriu. Poate că este dificil să stabileşti cu pacientul exact acea relaţie pe care el şi-o doreşte. Fiecare pacient se vrea cel mai important pentru chirurg. Explicarea intervenţiei ce urmează este însă absolut necesară şi liniştitoare. 

Un prieten de-al meu, ieşit dintr-un cabinet privat de cardiologie, în urmă cu mai bine de un deceniu, a sunat acasă (locuia la Geneva), cu cuvintele „Hofman a fost confirmat“ (diagnosticul din Elveţia fusese omologat la Bucureşti). Mai este Şcoala românească de medicină competitivă la nivel mondial? Mă refer nu la elite, la vîrfuri, care transgresează graniţele, ci la textură, la substrat, avînd în vedere migraţia halatelor albe?  

După peste trei decenii de practică chirurgicală, pot afirma că halatele albe de textură, precum spuneţi, se pot oricînd compara şi „întreţese“ cu cele ale lumii occidentale, ba, de multe ori, chiar să le depăşească nivelul, stabilindu-se şi muncind alături de autohtoni, cel puţin de la egal la egal.  

Ce fel de stat este acela care-şi alungă cu inconştienţă doctorii? Nu cumva „cu rea intenţie“, dat fiind că n-am auzit în aceşti ultimi ani cuvîntul „onorariu“, ci numai „şpagă, mită“? Cum îşi „onorează“ statul român elita halatelor albe?  

Decelam aici ecoul prelungit al dispreţului nutrit de activiştii comuniştilor pentru munca intelectuală. Pentru ei – vorbesc despre activiştii plătiţi ai decedatului partid-stat – un metru cub de pămînt săpat manual reprezenta mai mult decît o carte scrisă.

Se întreţine în popor impresia că doctorii sînt nişte lacomi şi nişte hrăpăreţi, care smulg banii din buzunarul pacienţilor, în vreme ce ei, de fapt, cerşesc fără a întinde mîna, siliţi la aceasta de salariile deliberat de mizerie pe care le primesc. Oameni sînt şi ei, au acasă familii de întreţinut, ţevi care cedează, rate la bănci, lumina, întreţinerea etc. etc. Hipocrate nu se lovea de nimic din toate acestea, el stătea pe malul Mării Egee şi enunţa sfintele principii ale celei mai nobile meserii, fără a se preocupa şi de răsplătirea celui care o practică. Şi doar remunerarea corespunzătoare permite medicului să se dedice în totalitate, fără alte griji, meseriei sale şi pacientului. Restul reprezintă cazuri izolate de medici-călugări, de admirat, dar inutil de însuşit.  

Tehnica medicală, în chirurgie, mai ales, este esenţială. Progresele din ultimii ani sînt spectaculoase. Pe de altă parte, însă, ele par să contravină controlului tradiţional. Se mai susţine astăzi un diagnostic la primă mînă, „prin palpare“, să zicem aşa? 

Rareori diagnosticul de detaliu mai este unul stabilit la inspecţie sau palpare. Azi nu se mai concepe un diagnostic de detaliu fără investigaţii tehnice sofisticate, de care se ocupă specialitatea dificilă numită imagistică, sau cea de laborator. 

În cazul unui diagnostic nefericit, există un moment al adevărului? Sînteţi preocupat de ideea încunoştiinţării celor apropiaţi? Sau aşteptaţi primul semn din partea lor?  

Sincer, în acea clipă am obiceiul de a mă ascunde de pacient sau – după caz – de copiii sau de părinţii lui. Discut cu fraţii, sau, preferabil, cu rudele mai îndepărtate sau cu prietenii. Nu-l pot privi în ochi şi să-i spun că...  

Profesorul Ataman mi-a povestit că un grup de pacienţi stabiliţi în America făcuseră chetă ca să-i cumpere şefului Şcolii de chirurgie ORL, la acea dată, o trusă pentru operaţie. Oare omologul Domniei sale din Vest putea înţelege un asemenea episod? Cum e, domnule doctor, chirurgii îşi ascut singuri hangerele?  

Nu, momentul ascuţirii bisturielor este depăşit. Adevărat este însă că se simte permanent nevoie de instrumentar operator împrospătat, în specialitatea mea solicitarea fizică a anumitor piese de instrumentar fiind mult peste medie. Tot atît de adevărat este, însă, că ne ştim descurca în condiţii instrumentare şi de implant metalic în care omologii noştri occidentali ar claca. 

Ca pacient care am beneficiat, în prima tinereţe, de tratamentul dlui dr. Băcanu, după ce epuizasem toate schemele de tratament tradiţionale, canonice, să le spunem aşa, consider că ce se întîmplă, în ultimul timp, cu Institutul Cantacuzino este o crimă. Adaug şi observaţia regretatului dr. Olinescu, din urmă cu mai bine de două decenii: „Cînd noi nu vom mai fi lăsaţi să lucrăm, curba leucemiilor în rîndul tinerilor va creşte exponenţial.“ Credeţi că ce se întîmplă cu Şcoala românească de anatomopatologie e un act deliberat, sau ţine de impostura care ne guvernează imbecil la toate nivelele?  

Este imposibil să fie un act deliberat, dar nici cu impostura imbecilă plurietajată nu sînt întru totul de acord.  

Şi, ca ultim argument, sau ca singurul, care le subsumează pe toate cele enumerate în carte – de ce Lahovary?, domnule doctor. 

Adevărat, ar fi putut fi numele unei alte familii. Poate va mai şi fi. De ce? Deoarece am detestat părăsirea selectivă în uitare, pe care din plin a practicat-o conducerea comunistă a ţării. Poate voi fi făcut-o, fără să-mi dau seama, în ciuda acelor bestii.  

V-aţi sfătuit copiii să urmeze chirurgia? Sau istoria?  

I-aş sfătui să-şi urmeze pasiunea de care se simt cu adevărat cuprinşi, şi să nu asculte nici un alt îndemn în afara celui venit din structura de vis a sufletului lor.  

Operaţi şi persoane foarte apropiate, membrii ai familiei, prieteni?

Da, am avut ocazia de mare încercare de a-i opera pe mama şi pe fratele meu. E greu să spun mai mult. 

Cartea dvs. despre Lahovary se constituie ca o amplă lucrare de doctorat, după 10 de ani de cercetări în arhive (cum nu se mai prea întîlnesc în ziua de azi, din păcate), din punctul meu de vedere, cel puţin. În cazul în care v-ar bîntui un asemenea gînd, care ar fi conducătorul de doctorat pe care vi l-aţi alege? 

Nu pot spera într-o asemenea convertire academică a lucrării mele. L-aş alege pe profesorul Mihai Retegan. 

Sînteţi un pasionat de ikebana? 

Cu maximă sinceritate: prefer priveliştea unei poieni cu narcise scăldate de soare.

15 noiembrie 2014  

a consemnat Ruxandra MIHĂILĂ  

Cea mai bună parte din noi jpeg
Inima rezistă mai mult
Am petrecut mult timp căutînd sfaturi de domesticire a procrastinării.
image png
Lecția portugheză SAAL
Inovațiile metodologice ale SAAL, cum ar fi implicarea arhitecților în dezvoltarea comunitară
Zizi și neantul jpeg
Masa cea lungă
Pentru că viitorul era incert sau, dimpotrivă, înfiorător de cert în stagnarea lui.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Schimb de mame sau despre cum arată România
Trăim în continuare într-o țară foarte săracă
E cool să postești jpeg
Mai avem nevoie de profesori?
Este trecut cu vederea, în mod grosolan, faptul că această grevă a profesorilor, pentru drepturile salariale, este făcută tocmai în interesul copiilor.
Theodor Pallady jpeg
Cine este Hieronymus Bosch?
Hieronymus Bosch va rămîne atîrnat în muzeele altora, în vreme ce detectivii romanelor noastre polițiste vor purta neverosimile patronime neaoșe...
p 20 Gianfranco Ravasi WC jpg
O biografie în cruce
„Biografia lui Iisus” ţine mai ales seama de expresivitatea internă a Evangheliilor.
p 24 A  Manolescu jpg
Cu ochii-n 3,14
De fiecare dată cînd văd cîte un om pe stradă cu Dilema veche în mînă mă bucur de parcă m-aș întîlni cu un cunoscut. Încă nu-i salut, dar le zîmbesc. (A. M. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Colecționarii de momente
Adun într-un colț de memorie momente aparent obișnuite, care mie îmi spun o poveste.
Zizi și neantul jpeg
Vechi obiceiuri (ne)sănătoase
Diferența dintre ea și Emma Bovary era că Tincuța știa, exact, granițele dintre lumea visării și cea a vieții de toate zilele.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Doar o plimbare prin cartier
De vreo două luni încoace, mi-am făcut un obicei – indiferent de vreme, în fiecare dimineață pe la ora 9, ies la o plimbare prin cartier.
E cool să postești jpeg
Sfîntul Grobian al politicienilor
Însă, dacă erodează încrederea cetățenilor, politicienii sînt ei înșiși cei care vor cădea în această groapă.
p 20 Carol cel Mare WC jpg
Creștinismul carolingian, între cultură și politică
Ei au introdus astfel o concepţie despre rolul religios al suveranului, care nu a încetat să fie revendicată mai tîrziu.
foto BTC DV bis jpeg
Credința ca experiență
E un mister al libertății, căci fiecare în conștiință poate spune de ce deschide sau de ce nu.
p 22 WC jpg
Pascalia, piatră de poticnire?
Tema este delicată și necesită explicații extinse pentru a înțelege cîștigurile, pierderile și riscurile unui demers de schimbare a Pascaliei.
p 24 I  Morosan jpg
Cu ochii-n 3,14
Habar n-am dacă așa ceva poate fi socotit un experiment reușit sau nu.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Schimbări și obișnuințe
Dacă nu ieși din casă nu se întîmplă nimic nou.
Zizi și neantul jpeg
Familie și mese
Am crescut, prin anii 1970, cu o definiție mai curînd Disney a familiei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Copilul care recită poezia
Bine că măcar poeziile de slavă și preamărire au dispărut, însă nu se știe pînă cînd.
p 20 Kemal Kili‡daroglu WC jpeg
Pluralism religios: democratul turc şi monarhul englez
În Europa larg secularizată, monarhul englez a celebrat Polul divin şi universalitatea iradierii lui.
Theodor Pallady jpeg
Populus Dei
„Mediile bisericești înalte" au văzut în simpla adunare a laicatului un soi de reformă protestantă!
P2000594 1 jpg
Mai, RDW și București
RDW reușește, în fiecare an, să aducă în lumina reflectoarelor un număr impresionant de artiști, designeri și arhitecți
E cool să postești jpeg
Ne pierdem copiii?
„Noi, adulții, sîntem cei care dăm exemplu copiilor, iar azi acest exemplu e cel mai rău imaginabil cu putință.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
● Urmăriți derularea scandalului „The Romanian deal” în care e implicat fiul (cam pușlama, după părerea mea) președintelui Biden. Vor ieși la iveală lucruri incredibile! (S. V.)

Adevarul.ro

image
Panourile solare, un dezastru ecologic care așteaptă să se întâmple? Ce spun experții
În timp ce sunt promovate în întreaga lume ca o armă crucială de reducere a emisiilor de carbon, panourile solare pot provoca un dezastru ecologic după 25-30 de ani, cât este durata lor de viață.
image
Cauzele cutremurelor din vestul României. INFP: „Asta pune o presiune enormă”
Cutremurul din Arad s-a simțit în Ungaria, Croația și Serbia. Seismologii explică ce cauze produc cutremurele din zona de vest a țării.
image
Cum a murit de fapt regele Decebal. Principalele ipoteze privind sfârșitul regelui dac
Decebal, regele dacilor, a murit în anul 106 d Hr, în urma înfrângerii în fața legiunilor romane, după două războaie epuizante. Deși, aparent, modul în care regele dac a murit este bine cunoscut, există mai multe ipoteze privind sfârșitul acestuia.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.